Nu am incredere in oamenii care nu stiu sau carora nu le place sa danseze si as fi nedumerit sa aflu ca exista cupluri care functioneaza fara sa mearga din cind in cind la dans la party-uri / in cluburi ori care nu dau radioul mai tare la o anumita melodie si nu incep sa se zbenguie la ei acasa pe covor.
In autobiografia unui scriitor dintre cei care vind in fiecare an milioane si milioane de carti, care apoi sint si ecranizate (n-o sa-i dau numele, poate il ghiciti!), am gasit un pasaj care se potriveste cu tema de fata. Omul incepuse sa cistige enorm cu romanele sale si, asa cum se intimpla mai mereu cind nu faci fata succesului, descoperise ca alcoolul si drogurile fac viata mai frumoasa si mai suportabila. Doua lucruri i s-au intimplat atunci: si-a dat seama ca alcoolul nu-l ajuta sa scrie mai bine (de fapt, nu-l ajuta sa scrie deloc; zicea ca, daca nu esti in stare sa scrii treaz, nu vei fi in stare sa scrii nici baut) si ca se instrainase de propria sotie pe care o cunoscuse inca din liceu.
„Casnicia noastra a durat mai mult decit toti liderii lumii cu exceptia lui Castro, iar daca vom continua sa discutam, sa ne certam, sa facem dragoste si sa dansam pe muzica celor de la Ramones – gaba-gabba-hey – probabil ca va continua sa functioneze in continuare…', scrie el. Faptul ca Stephen King (nu l-ati ghicit, nu!?) punea dansul intr-o enumerare a secretelor casniciei, alaturi de conversatie si de dragoste, mi s-a parut dintr-o data cit se poate de semnificativ. Si de ce n-ar fi?!
Sa-ti placa sa vorbesti cu cel pe care-l iubesti (sa vrei sa-i povestesti orice, sa vrei sa-l asculti tot timpul) este, ca si dragostea fizica, o chestiune de intimitate, dorinta, incredere si inspiratie. Dar la fel este si dansul. Tot un schimb de emotii si de energii, tot o forma de apropiere si de conversatie, tot o forma de expresie si de impartasire. Si poate nu pare evident din prima, dar dansul implica atit atractie, cit si incredere.
Nu poti dansa oricum cu oricine! Pentru ca trupurile isi potrivesc contururile si isi stabilesc un echilibru in miscare, se lasa conduse si inspirate reciproc, devin comunicante ca doua vase moi care primesc pentru moment aceeasi compozitie chimica a dispozitiei. Apoi, dincolo de capacitatea de seductie a dansului si de complicitatea intimitatii pe care o creeaza atingerea, dar, mai ales, sincronia si insinuanta miscarilor, dansul da si masura unei anumite disponibilitati pentru joc. Dansul poate fi ris pe muzica. Un ris care alunga tristetea si temerile, care aduce uitarea, daca e nevoie.
Iar asta e ceva ce trebuie ca s-a pastrat din timpuri foarte indepartate, cind oamenii au inventat muzica si dansul din frica si singuratate. Era noapte si frig, animale feroce urlau undeva in apropiere si, asa cum stateau ei in jurul focului, oamenii au descoperit ca ritmul zgomotului ii poate apara, ca ii apropie, le da incredere si veselie, ca se pot exprima cu ajutorul lui. Dansul a fost inca de la inceput un limbaj care s-a incarcat de atitea semnificatii incit a ajuns un act magic in sine. Dansurile ceremoniale erau deopotriva ofrande si legaminte, iar daca astazi traim intr-o lume dezvrajita, ai carei zei si idoli apar zilnic la televizor si au cont de Facebook (iar uneori chiar danseaza pentru tine), la un anumit nivel dansul si-a pastrat atributele si a ramas parte dintr-un ritual, chiar daca neoficial si laic, al dragostei.
In felul sau, dansul este o declaratie, un dar si o promisiune, de asta cineva ar putea pune in seama lui pina si longevitatea unei relatii. Chiar si daca e vorba de muzica punkistilor de la Ramones. Dar exista dans pe muzici gresite?!
Am fost intrebat o data intr-un interviu pe ce muzica imi place sa dansez si n-am stiut din prima ce sa raspund. As putea formula un corolar la afirmatia mea din deschiderea acestui articol: nu am incredere in oamenii care danseaza pe un singur gen. Ginditi-va la scenele de dans din filme mai mult sau mai putin celebre! In Saturday Night Fever, John Travolta danseaza cu Karen Lynn Gorney pe disco, pentru ca in Pulp Fiction sa danseze twist cu Uma Thurman; in Permanent Vacation, Chris Parker improvizeaza un dans in fata Leilei Gastil pe jazz-ul lui Charlie Parker; in Zorba grecul, Anthony Quinn il invata pe Alan Bates sirtaki; in Dirty Dancing, Patrick Swayze ii preda lui Jennifer Grey merengue si mambo; in White Nights, Mihail Barisnikov ii danseaza Helenei Mirren pe Visotky; in Scent of a Woman, Al Pacino danseaza tango cu Gabrielle Anwar; in Death Proof, Rose McGowan ii face lui Kurt Rusell un lap dance pe rhythm and blues; in Aristocats, Thomas OMalley danseaza cu Ducesa pe bebop si puteti adauga voi alte si alte scene de dans din filmele favorite.
Dar ati putea alege una singura?! In plus, fiind foarte apropiat ideii de libertate, dansul n-are limite, se poate dansa oriunde si oricum: in minte, in vis, in strada, in ploaie, in lumina lunii, pe plaja, pe sirma, in zori, toata noaptea, in jurul ceasului, cu lacrimi in ochi si chiar pina la sfirsitul dragostei. (Mda, nici macar Stephen King nu e infailibil!)
Un coleg de-al meu de la Dilema veche (care probabil nu stie sa danseze) facea misto acum citeva saptamini de indemnul Pinei: „Dansati! Altfel sintem pierduti'. Da, suna dramatic, dar asta nu-l face mai putin adevarat. Poate doar ceva mai greu de acceptat. De aceea, as putea incheia chiar asa: cind ai indoieli, danseaza!