DAN PERJOVSCHI: „Am încă utopia artistului cetățean”

Una dintre cele mai cunoscute, respectate și active figuri din spațiul artistic local, Dan Perjovschi își continuă de decenii practica, deseori angajată social și răspunzând unora dintre cele mai presante întrebări ale vremii, performând în spații publice și nu numai și utilizându-și desenele pentru a-și exprima opiniile, pentru a protesta și pentru a oferi perspective noi asupra unor stări de fapt pe care ne-am obișnuit să le vedem din unghiuri fixe. Astfel că s-a dovedit interlocutorul perfect pentru a vorbi, cu artista Daniela Pălimariu, despre relația ideală dintre artist și galeriile care îl reprezintă, despre modul în care piața de artă gestionează arta critică, despre modalitățile în care se poate colecționa arta imaterială și despre felul în care privește târgurile de artă ca parte integrantă, esențială, a pieței.

Q: Artistul și galeria – cum arată relația ideală pentru tine?
A: Eu am început prima relație cu o galerie profesionistă în 2005, după ce îmi făcusem deja un nume în muzee și bienale de artă. Gregor Podnar era un galerist provenit dintr-un curator (Galeria tinerilor artiști din Lubljana) și pentru că era din regiune înțelegea idiosincraziile zonei (Est). Adică dacă ceva din ce fac are succes și e nevoie de încă o tură de desene pentru că e hot, și eu zic nu, nu fac; Gregor nu se enervează și acceptă. Dar și eu îl înțeleg pe el când, de exemplu, în timpul pandemiei, bussiness-ul trăgea să moară, și nu îl strâng de gât sau de buget. E un parteneriat bazat pe încredere. Și pe valori comune. Poate nu ne place milimetric aceeași artă și poate nu înțelegem rolul artistului și al artei în exact același fel, dar fiecare dintre noi are o expertiză în sistemul ăsta complex numit scena de artă globală.
Toate galeriile cu care lucrez înțeleg și acceptă că sprijin activisme sau răspândesc gratis publicații cu același tip de desen pe care ei încearcă să îl vândă (de exemplu în acțiunea antiSafari, pe care o fac din 2020 și e ongoing, am dat gratis cam 500 de desene originale). Și mai înțeleg și se adaptează realității că arta mea are un segment majoritar temporar. Eu sunt cu proiectele nu cu obiectele. Am o relație comercială cu Jane Lombard New York sau Michel Rein Paris&Bruxelles, dar și amicală și uneori prietenească… Cu Jane am partenerizat în diverse acțiuni civice sprijinind Civil movement în America (și antiTrump, că am făcut solo-uri de ultimele trei alegeri americane). Cu Michel Rein Brussels am strâns bani pentru refugiații ucraineni etc. Cum ar veni, i-am băgat eu pe ei în civisme (râde).
Cam asta e relația ideală. Și bani, dar și idei.
Bine, eu nu sunt un artist standard, pentru că în acest moment pot trăi OK din banii pe care îi fac desenând local în România. Și sunt invitat încontinuu la proiecte internaționale. De 20 ani nu șomez o săptămână… așa că n-am mare stres și nici nu-mi bat la cap galeriștii să se dea peste cap pentru mine. Eu lucrez cu bugete de producție mici, nu am pretenții exagerate, în general mă descurc singur (nu tu transport, nu tu asigurări, nu tu asistenți etc.). Sunt easy…

Q: Artă critică și piața de artă – cum se înțeleg?
A: Așa și așa. Se fac proiecte critice la capitalism drept în mijloc la Art Basel… dar sunt și o grămadă de artiști interesanți care nu sunt reprezentați de vreo galerie. La ultima bienală Documenta, din 1500 de participanți, doar eu și încă vreo doi-trei aveam [galerie], de aia au și inventat o galerie-proiect (care găsea un preț altfel decât îl face piața, markerii erau salariul mediu în țara de unde venea cumpărătorul sau dacă artista era singură sau avea copii etc.).
Eu sunt pentru artă critică. Dar nu mă dau înapoi de la bani. Nu îmi e rușine să vând ceea ce fac. Sfătuiesc orice tânăr (mai ales cei cu poziționare de stânga) să nu refuze piața, să nu depindă doar de granturile de la stat sau ale fundațiilor străine. Fiecare artist trebuie să-și inventeze o economie în jurul artei sale. Artist-talk-uri, workshop-uri, comenzi, proiecte în spațiu public, ilustrații, design și web design, vânzare de lucrări sau orice job sunt binevenite.
Orice pas trebuie socotit. Tendința pieței este să absoarbă și să valorizeze orice rebeliune și protest. Eu am încă utopia artistului cetățean. Cred că anumite lucruri nu au preț și nu ar trebui vândute. De aia „spectacolul” desenelor mele pe pereți e temporar. De aia nu pun pe pânză desenele mele făcute cu marker și nu desenez în case sau colecții private. Îmi țin statement-urile în locuri publice…
Pe de altă parte, piața de artă nu e tâmpită. E sofisticată și rafinată. Târgurile de artă au secțiuni curatoriate, lecturi și discuții publice. Seamănă mai mult cu bienalele (și viceversa). Cu alte cuvinte, nu tot ce se vinde bine este prost și nu tot ce e critic e grozav. Un sistem funcțional are de toate și are mai ales un echilibru între părțile componente. Atunci când market-ul domină (vezi puterea politică și financiară Artmark-Safari) lucrurile merg prost. Dar și când piața lipsește sau e șchioapă nu e bine. Arta din România nu poate depinde exclusiv de AFCN. E absurd.
Personal prefer un artist run space cu buget infim decât un Basel Miami enorm. Dar eu îmi pot permite să aleg…
Eu vin din Revoluție. Din artă ca rezistență. Din Dictatură în Democrație. Nu mi-au vâjâit gloanțele pe la urechi și nu m-au fugărit minerii să am acum migrene că nu mă vând la Artmark. Arta mea va fi întotdeauna critică.
După cum am spus: Artist-Cetățean.

Q: Arta imaterială și colecționarii – ce relație e aici?
A: În ziua de azi se cumpără orice. Și idei. Cu contract oral. Nimic în scris. Eu judec de la caz la caz și după context. Decid ce rămâne proiect, idee și ce merge la păstrat în colecții. În general, desenele mele pe pereți sunt temporare. Performance-uri. Cu excepții. Biblioteca tehnică din Praga e desenată „forever”, ca să zic așa…
În acest moment vând un desen pe care cumpărătorul (privat sau muzeal) și-l redesenează singur acasă. Banii se donează pentru refugiați ucraineni. Am dat 12 din ediția de 20.
De când am scos un picior din proiecte și l-am băgat în piața de artă am găsit diverse formule care să împace temporarul cu colecția… am desenat pe linoleum pe jos în booth și dacă un colecționar a vrut vreun desen galeristul i-l tăia cu cutter-ul și i-l vindea pe loc… Bun, e și o ironie aici, dar asta e parte din jocul serios pe care îl am cu scena de artă.
E și întrebarea ce rămâne din toate performance-urile astea pe care le fac de 25 de ani în mai toate marile muzee și bienale ale lumii? În afară de documentații video și foto le-am transformat în artist books sau ediții speciale. E destul? Habar n-am.
Am încercat întotdeuna să-i păstrez artei mele autonomie și independență. Să fie altfel. Să scap definițiilor (Graffiti? Artă brută? Caricatură? Comix? Grafică? Performance? The art of the Others?). Să o desfășor pe teritorii diverse și diferite (pereți, ferestre, online, coperți de cărți, pagini de ziar, mail art, linoleum, table de școală, you name it), să fie și performance și obiect și temporar și peste tot. Ca apa. M-am infiltrat peste tot. Am căutat un interegn care să îmi dea libertate. Să am un cuvânt de spus în toată afacerea. Să fiu și în colecții și în non-profituri. Și în MoMa și în Sandwich.
Până acum am reușit. Să vedem ce mai urmează.

Q: Târgul de artă – e un context concentrat pe vânzare, pe deals. Cum se simte târgul, că practică generală, din perspectiva unui artist?
A: Sincer? Alea mari, Basel, Frieze te dărâmă. E așa de mult și e atât de „marfă” că începi, ca artist, să te întrebi care e rolul artei și ce dracu cauți tu acolo? Dar, după primul șoc, te obișnuiești și o iei ca pe o cercetare. Un soi de spionaj industrial. TOT-ul concentrat în booth-uri.
Eu nu lucrez cu galerii mari, ale mele sunt mijlocii sau mici, fără blue chip-uri, așa că pentru ele „deal”-urile sunt existențiale. Trebuie să vândă ca să existe. Târgurile costă enorm. Și stresul e proporțional cu costul. Eu nu știu cum rezistă oamenii ăia cu zâmbetul lipit pe față timp de patru sau cinci zile…
Dar să revin. Sunt ambivalent. Târgurile mă bagă în depresie (că arta e marfă, că miroase a bani și miroase a bani pentru alti artiști decât mine, și de cele mai multe ori exact la ăia care nu îmi plac), dar mă și interesează (văd la cât e ceasul, sunt văzut, mă văd cu unul-altul, văd cât costă ceea ce fac și cât costă ce fac artiștii care nu îmi plac etc). Un târg bun este un târg unde reușim, eu și galeristul meu, să plasăm o piesă într-o colecție bună… Eu sunt instituțional și urmăresc colecțiile muzeelor. Dar respect colecționarul privat. Ăla coerent. Care face o colecție ca un proiect, nu ca o investiție sau ca o toană. Mi se pare extraordinar ca cineva să-și bage banii într-un desen de-al meu.
Mă simt mai confortabil în târgurile medii sau mici. Artissima, Brussels… Știu că în alea mari se fac afacerile, dar acolo metrul pătrat e ca-n Manhattan. Și asta mă irită. Merg la târguri doar dacă particip la vreo secțiune curatoriată, ca la aia de Desen de la Artissima, sau dacă am un show în oraș, cum am avut la Cape Town în timpul Investec. Dacă n-am, nu merg, că nu vreau să-i stau galeristului meu pe cap. Una e făcutul artei și alta vândutul ei. Eu mă pricep mai ales la făcut… În rest, las profesioniștii să își facă treaba.
Uite, RAD este un târg ușor de „înțeles”. E în limitele minții omenești. Se poate dezvolta și extinde, dar aș ține la dimensiunea asta mai umană, mai caldă. Da, deal-urile sunt importante, că de aia e târg, dar și educația publicului (cu bani sau fără) e importantă. Și atmosfera… La RAD părea un soi de reuniune a scenei… foarte mișto!

Q: Ce poate face un târg de artă în București pentru artiștii din România?
A: Să-i vândă! Să le facă bani să-și poate vedea de cariere. Să-i introducă în colecții private sau instituționale românești sau, de ce nu, internaționale. RAD București poate fi cool și tentant pentru o piață internațională mereu în căutare de nou și de „altceva”.
RAD poate să educe publicul cu bani. Și publicul fără. Poate să creeze colecționari și colecții. Să oblige instituțiile de artă să găsească fonduri ca să achiziționeze arta contemporană, că toate muzeele din Romania au rămas în buza lui Bernea… adică cu 40 de ani în urmă.
Un târg de artă bun și coerent poate face multe și pentru galeriști, și pentru colecționari, și pentru artiști, și pentru public. Arta înseamnă bani. Și să o faci, și să o expui și să o ai în living. Asta trebuie poporul român să înțeleagă. Nu facem arta pentru bani, dar arta înseamnă bani. E de la sine înțeles că un cântăreț e plătit să cânte și un actor să joace, exact așa este și despre artist. Vreți artă? Show me the money.
Și mai este ceva. În clipa de față România are (e meritul lor) câteva galerii competitive internațional. Un număr surprinzător de mare. În business-ul ăsta suntem cot la cot cu polonezii și i-am bătut pe cehi, unguri, baltici și ex-iugoslavi. Dar nici una din ele nu are o piață internă grozavă. Unele nu au deloc. Asta trebuie schimbat. Banii privați sau publici de aici pot întări și galeriile și artiștii de aici. Eu, ca artist român activ de 35 de ani pe scena locală și globală, am obosit să depind artistic aproape total de bani occcidentali. Nu mai suntem o economie căcăcioasă, trebuie să asumăm statutul unei economii emergente și posibil prospere. Ori asta se traduce și în deal-urile de care mă întrebai la un moment dat. În a cumpăra artă. Deci, dragi cititori de ELLE, you are welcome!

Citește și:
Erika Isac, despre controversa iscată de Macarena: „Vreau ca poveștile despre abuz, manipulare, stereotipuri să se audă în piesele mele'

Foto: lucrări de Dan Perjovschi, prin amabilitatea artistului – Artist Today, 2008; Artist citizen, 2008; Humanity, Kyiv Biennial, Augarten Pavilion Wien; Wonderful World (A) 1994-1996 din colecția Moma

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK