.. Am vedea mai multi oameni relaxati, zambitori, prietenosi si dispusi sa fie de folos si altora. Am observat ca, de cate ori imi fac timp sa ma joc cu fiul meu, ajung repede la o stare de bucurie autentica, pentru ca intru intr-un univers simplificat, dar foarte pur si energizant. Simpla conventie ca suntem niste personaje pe care le inventeaza un copil plin de imaginatie duce la relaxare, la indepartare de problemele de oameni mari, atat de diverse si acaparante.
Cum nu e numai parerea mea, ci si a unor specialisti pe care i-am citit recent, m-am gandit ca poate nu strica sa adaugati si aceasta rezolutie la cele pe care vi le-ati propus deja pentru noul an. Si nu e vorba doar de joaca alaturi de un copil, ci de ceea ce am putea face mai des, daca am sti sa mai luam pauze de seriozitate si sa ne „prostim nitel, in sensul ludic al expresiei. De obicei, facem treaba asta la vreo petrecere sau in vacante, cand spiritul nostru e ceva mai liber si mintea mult mai dispusa la distractie.
Ma uit mereu cu ingrijorare si tristete la copiii pe care-i vad jucandu-se cu nemiluita pe iPad-uri sau alte device-uri, langa niste parinti care se bucura ca odraslele lor nu-i deranjeaza cu orele. Inutil sa mai spun cat de gresita e abandonarea lor in lumea jocurilor electronice, indepartarea lor de banala conversatie si interactiune cu copii de varsta lor sau cu oamenii mari din preajma. Vad tot mai des adolescenti care traiesc prea mult cu castile in ureche, care stau ore in sir la mese impreuna cu alti tineri, dar toti sunt pe telefon, butonand si nefacand conversatie unii cu altii. Nu vreau sa par anacronica, pentru ca iubesc tehnologia si ii inteleg toate foloasele, dar simt ca exageram cu totii si, daca nu stim sa-i dozam folosirea, cred ca ajungem sa ne insinguram tot mai mult, sa fim tot mai stangaci in socializare si dialog.
Ca avem nevoie si de momente de relaxare, e clar pentru toata lumea si imi aduc aminte ce placere imi faceau partidele de rummy, sah, canasta sau rentz cu bunicii, cu prietenii mei din adolescenta. Am incercat sa-l invat pe copilul meu toate jocurile de carti pe care le stiu, sah, table, monopoly, rummy, in fine, tot ce credeam eu ca-i va fi de folos in gastile de prieteni. Numai ca nu-si gaseste mai niciunde parteneri pentru asa ceva, nici in taberele in care merge cu alti copii si nici in casele in care mergem in vizita si el ar vrea sa se joace cu copiii de acolo.
Toti par dependenti deja de jocurile electronice, aproape toti propun iPad-ul ca varianta de distractie sau cer telefonul parintilor (daca nu-l au deja pe al lor de pe la 5-6 ani), unde sunt instalate cateva aplicatii pentru ei. Am si acum gasti de prieteni cu care imi face placere sa ma intalnesc ca sa jucam un scrabble sau un boggle, volei sau bowling si marturisesc ca ador acest tip de petrecere a timpului liber cu prietenii, in care nu urla muzica si avem cum sa ne auzim, in care radem copios si ne straduim sa castigam, in care avem timp sa ne jucam si sa ne relaxam cu adevarat.
Specialistii spun ca e vital pentru dezvoltarea umana sa ne jucam, ca nimic altceva nu ne dezvolta mai bine creativitatea si spiritul de inovatie ca joaca. Evident, ei se refera la copilaria in care aceste deziderate sunt oarecum naturale, dar cred ca e important sa le mai si accentuam, lasandu-le copiilor nostri cat mai multe parghii la indemana spre a savura anii de formare. Nu-mi place sa vad copii prea seriosi si parinti incantati ca odraslele lor nu se mai joaca, ci s-au „maturizat si au doar preocupari „grele, improprii pentru varsta lor. Copilaria n-ar trebui scurtata, pentru ca e singura perioada de acumulare fara obligatii, fara responsabilitati, fara majore batai de cap – care, inevitabil, urmeaza in anii lungi de viata ai oricui.
Page: 1 2