Cind am aflat ca urmeaza sa fac un interviu cu Isabelle Huppert, primul lucru pe care l-am facut a fost sa revad Pianista, in regia lui Michael Haneke, despre care imi aminteam ca e un film puternic, socant si care te urmareste mult timp dupa genericul de final. Imi aminteam corect: doua zile n-am putut sa ma gindesc decit la cele trei personaje contorsionate si la felul in care dramele lor ascunse se impletesc pina la explozie: o profesoara de pian (Isabelle Huppert) frustrata, bintuita de fantasme sado-masochiste si sufocata de relatia bolnavicioasa cu o mama tiranica (Annie Giradot), reuseste sa scoata la iveala latura cea mai intunecata si abjecta dintr-un student sensibil si indragostit de muzica (Benoit Magimel).
Desigur, o mare parte din merit este al scriitoarei austriece Elfriede Jelinek, cistigatoarea unui premiu Nobel (filmul este o ecranizare dupa romanul sau) si al regizorului Michael Haneke, specialist in problematizarea originii raului, dar probabil fara Isabelle si felul in care penduleaza intre un intelectualism rece si o senzualitate intensa, fara chipul ei atipic, pistruiat si bizar, trupul fragil si nervos, parul de culoare incerta si privirea taioasa, filmul n-ar fi fost acelasi. Ceea ce se poate spune despre aproape toate filmele in care aceasta actrita europeana par excellence isi lasa amprenta (recunosc ca este doar o presupunere bazata pe analogie, caci Huppert a jucat in peste 90 de productii pina acum si probabil nici fanii cei mai infocati nu se pot lauda ca le-au vazut pe toate…).
Cit despre mine, m-am simtit coplesita de la bun inceput de „fenomenul Huppert': cele 90 de filme, 120 de fotografii semnate de artisti ultra-celebri, colaborari cu regizori-legenda precum Jean-Luc Godard, un palmares impresionant (de doua ori premiul pentru cea mai buna actrita la festivalurile de la Cannes si Venetia, douasprezece nominalizari si un premiu César, un premiu Stanislavsky pentru realizari extraordinare, distinctiile „Ofiter al Legiunii de Onoare' si „Ofiter al Ordinului National Pentru Merit' acordate de statul francez), interviuri deloc mondene, ci cu raspunsuri cerebrale si la obiect, discretie absoluta in ceea ce priveste viata privata, aparitii pe covorul rosu intotdeauna sobre si elegante, nici o abatere, nici o greseala, nici un cuvint sau gest in plus. Nici o slabiciune. Oare Isabelle Huppert chiar exista cu adevarat?
In seara zilei de 28 mai, la vernisajul expozitiei „La femme aux portraits', am privit – pe goana, ca la orice vernisaj la care privirile iti sint mereu distrase mai mult de invitati decit de operele de arta, iar zgomotul de fond iti acopera gindurile – cele 120 de fotografii expuse, in care Henri Cartier-Bresson, Helmut Newton, Robert Doisneau, Richard Avedon, Herb Ritts, Patrick Demarchelier, Annie Leibovitz, Lise Sarfati, Nan Goldin si multi altii au raspuns provocarii de a o dezbraca pe Isabelle Huppert de toate fetele sale.
Expozitia a debutat la Muzeul de Arta Moderna (MoMA) din New York si poate fi vazuta ca o istorie a portretului si a imaginii feminine din ultimii 40 de ani, trecind prin toate etapele: boema anilor 70, glam-ul anilor 80, minimalismul anilor 90, rigurozitatea anilor 2000.
In cele 120 de imagini, cele mai multe de o covirsitoare simplitate alb-negru, Isabelle apare in chip de adolescenta anonima, de tinara plina de candoare, de diva fashion, de femeie matura, de sex-simbol cu alura dark, de muza, amanta sau doamna misterioasa si fantomatica, etalind o diversitate naucitoare de expresii, gesturi si priviri, astfel incit e greu de spus care dintre ele este Ea, personalitatea ei dezbracata de orice conventie si aparenta. Inca o data, eram sigura ca Isabelle Huppert nu exista cu adevarat in afara ecranului si a camerelor de fotografiat….
Dupa o jumatate de ora de intirziere, incadrata de Henri Paul (ambasadorul Frantei in România) si Mihai Oroveanu (directorul Muzeul National de Arta Contemporana) si imbracata in pantaloni negri si sacou crem, Isabelle Huppert isi face aparitia la Sala Dalles si se apropie de microfon. E mult mai fragila decit pare in filme, ca o statueta de portelan, nu-si arata prea mult virsta (are 57 de ani), zimbeste imprecis si vag si incepe sa vorbeasca despre expozitie si despre legaturile ei cu România. A mai fost aici impreuna cu parintii, cind era doar o fetita, in prezent filmeaza cu o regizoare franceza de origine romana (Eva Ionesco) si se declara indragostita de noul val din cinematografia romaneasca. Ii mentioneaza cu multa caldura pe Cristian Mungiu (cu care urmeaza sa tina, a doua zi, un masterclass in fata studentilor de la UNATC) si pe Corneliu Porumboiu (prezent la vernisaj). Face fata cu destula amabilitate publicului care vrea sa o fotografieze, nu intotdeauna in cel mai gentil mod, sau sa-i ofere cadouri, nu neaparat foarte inspirate (spre exemplu, un domn a tinut sa-i daruiasca, din motive numai de el cunoscute, portretul unui catel…).