Cum mi-am petrecut EU vacanta de vara (de Tom Wilson)

Abia intors dintr-o calatorie in strainatate, planuiam sa ma asez in fata computerului si sa scriu un editorial clar si plin de spirit despre chestiile distractive care mi s-au intamplat. Brusc, m-a lovit o teribila criza de incredere in propria-mi idee.

Atinsesem tastatura cand mi-am dat seama ca o fi simplu si rapid sa scriu editorialul in cauza, dar va ajunge sa ma faca sa-mi vomit matele pe laptop si sa ma ascund sub plapuma de rudine. Sa fi scris asta ar fi fost ca si cum mi-as fi facut de unul singur tone de fotografii si le-as fi postat repejor pe Instagram.

Cu cat ma gandeam mai mult la asta, cu atat am inceput sa realizez ca, de fapt, problemele jurnalismului de astazi vin chiar de aici. Nu neaparat de la mine personal, ci de la oameni ca mine – editorialistii. Ei sunt cea mai vulgara specie de ziaristi. La polul celalalt, cea mai evoluata forma de jurnalism este, fara doar si poate, investigatia. Adica atunci cand un reporter scotoceste si descopera chestiuni scandaloase, la care nici dracu nu s-a gandit vreodata. Sau poate doar el. Asta e cel mai excitant model jurnalistic pe care-l poti vedea in filme.

Dar pentru ca investigatia e costisitoare, consumatoare de timp si de-a dreptul periculoasa pentru autorul ei, aceasta specie e pe cale de disparitie. (Mai ales in Rusia, unde se organizeaza regulat partide de vanatoare in care trofeele sunt capetele reprezentantilor acestei specii.) Ziarele nu mai platesc suficient pentru a se gasi justificare pentru un astfel de efort si, in consecinta, reporterul a devenit comentator.

Daca nu-ti mai permiti sa descoperi lucruri noi, poti macar sa vorbesti despre cele pe care le stii deja. Asta e ceea ce numesc jurnalism de „liga a doua. El se bazeaza, in esenta, pe smiorcaiala. Oameni aflati la dreapta pe axa politica se plang de cat de rau arata viitorul omenirii din pricina faptului ca tinerii – cei din „ziua de azi, desigur –, avand atat de multa libertate si atat de putina moralitate, se comporta abominabil. Cei situati la stanga se plang de cat de rau arata acelasi viitor din cauza faptului ca oamenii cu putere, avand prea multa libertate si prea putina moralitate, se comporta abominabil. Ambele opinii sunt in egala masura foarte plictisitoare.

Problema e ca smiorcaiala n-a vandut niciodata ziare. Ceea ce-si doresc oamenii cu adevarat sunt escapism si glamour. Si asa ajungem la jurnalismul de „liga a treia – oameni bogati care scriu despre extraordinarele chestii pe care le-au facut ei saptamana trecuta. Aceasta specie de editorialist poate fi juisiv (Doamne Dumnezeule, tocmai am descoperit cel mai bun homar din lume in Saint Tropez!) sau exasperat (Draga, poti sa crezi care e pretul nutretului pentru cai in ziua de azi?!?), dar ideea de baza e intotdeauna aceeasi. Cititorul e tratat cu ilustratele unui stil de viata pe care nu l-a putut experimenta niciodata. Sigur ca si oamenii obisnuiti pot scrie rahaturi de felul acesta, dar rezultatul nu e deloc asemanator. Oamenii cu bani sunt infinit mai amuzanti cand vine vorba de asta.

Din acest motiv, show-uri precum Cribs sau My Super Sweet 16 sunt echivalentul unei injectii cu meta-amfetamine direct in creier. Tot de asta o gramada de oameni gasesc opera unor autori din inalta societate, ca Evelyn Waugh, spirituala si sclipitoare, in timp ce un D.H. Lawrence, fiu al unui miner, e vazut ca teribil de neinteresant. E, de altfel, si una dintre ratiunile pentru care populatia intregii planete se da in vant dupa revistele de scandal.

In mare masura, jurnalismul zilelor noastre s-a teleportat in lumea postarilor de tipul „cum-mi-am-petrecut-EU-vacanta-de-vara', echivalentul literar al unei sedinte foto pentru o revista de fashion, in care jurnalistul ajunge sa pozeze ca model. Unii o fac foarte bine (Julie Burchill), in timp ce altora iti vine sa le spargi fetele (Tyler Brule, fondatorul publicatiilor Wallpaper si The Financial Times).

Dar oricum ai lua-o, pe calea lui Burchill sau pe cea a lui Brule, tot nu iese jurnalism, ci doar o forma vulgara de entertainment.
Scriind toate astea, mi-a devenit imposibil sa va spun cum mi-am petrecut vacanta de vara fara sa trec drept cel mai mare ipocrit in viata. Tot ce pot spune acum, la final, e Doamne Dumnezeule, tocmai am descoperit cel mai bun homar din Saint Tropez.

Foto: Newspaper fom Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro