Cum experimentezi relația de cuplu când nu îi pui (aproape) deloc limite partenerului tău

Vrei ca totul să fie bine, așa că nu prea ceri și nu îi pui limite partenerului tău. Lucru care în final se întoarce împotriva ta.

Până acum nu consideri că ai avut o problemă să pui limite. Niciodată nu te-ai gândit serios la chestiunea asta, căci nu ai avut de ce. Dacă privești în spate și analizezi certurile aprinse cu foștii parteneri, ba chiar ai spune că ai fost foarte vocală. Dacă intră în acțiune și o componentă critică poate tinzi să te numești… un pic prea vocală. Așa că ai pășit în această relație fără să îți imaginezi vreodată că ar putea scoate la iveală o parte din tine pe care nici nu știai că o ai.

Acea parte capitulantă, subjugată, care tace mult doar ca să fie bine. O perioadă, onest, nici nu ai observat-o. Considerai că acționezi matur, sănătos, fără agresivitate sau accese necontrolate de furie. Și cel mai probabil chiar așa a fost. Dar tiptil ai trecut granița către un mod de a face față care a uitat de limite, de propriile nevoi, că ai dreptul la ele și dreptul să ceri. Iar starea de bine, liniștea emoțională din cuplu au fost înlocuite subtil de o senzație de disconfort care s-a acutizat.

Nu te mai simți bine alături de el

Nu contează unde vă duceți, ce tip de activitate aveți, cu ce oameni vă întâlniți. Pur și simplu nu mai simți satisfacție, bucurie, relaxare. Iar acest disconfort devine o constantă și când petreci timp doar tu cu prietenii tăi. O normalitate strâmbă în care ești permanent încordată și de care uiți când muncești (din ce în ce mai mult), îți mai produci o bucurie de foarte scurtă durată cu ceva cumpărături sau tinzi să te refugiezi în mâncare.

Neputința…

… este un sentiment care te vizitează din ce în ce mai des. Nu simți că ai putere în relația voastră, că și tu contezi. Nu te simți văzută, auzită, așa că în final nu prea mai spui nimic. Uneori, în luptă cu neputința, tinzi să devii la fel de critică, exigentă, invalidantă ca partenerul. Și nu doar în relație cu el, când practic schimbați rolurile, ci și în relație cu ceilalți oameni apropiați ție. Brusc parcă le vezi doar defectele, unde greșesc, nu neapărat doar în interacțiunile cu tine, ci în general în viața lor. Un alt motiv pentru care devii atât de critică și exigentă cu ei este că ești inclusiv critică și exigentă cu tine.

Măcar să salvezi pe cineva

Și parcă ești captivă în propria viață, într-o colivie gri din care nu ai ieșire. Iar dacă pe tine îți este îngrozitor de greu să te ajuți, încerci să îi ajuți pe alții. Și așa începi o luptă (sau mai multe) prin care vrei să aduci lumină în existența prietenei care are o relație cu un bărbat însurat sau a prietenei înșelată în serie de soț. Alte femei prinse în dinamici dureroase, alte femei cărora le este greu să pună limite, să își facă auzită vocea.

Ziua cârtiței

Nu îi pui limite partenerului, ori dacă le pui nu ești suficient de fermă. Uneori le încalci și tu, ceea ce lui îi dă undă verde să procedeze fix la fel. Nu există consecințe expuse transparent, ori dacă le-ai pus pe masă nu te ții de ele. Și comportamentele lui deranjante se perpetuează iar și iar, vă certați mereu de la aceleași lucruri fără să se schimbe ceva.

Te supraresponsabilizezi

Ca și cum doar de tine țin relația și bunul ei mers. Doar tu ești cea care trebuie să muncească pentru relație, să depună efort. Ca și cum dacă tu faci o mică greșeală, spui ce nu trebuie ori îți exprimi opinia prea apăsat se duce totul de râpă. Cât de epuizant este? Foarte!