Tin minte ca era un text pe doua voci, doua cucoane care ieseau de la un film de Cinemateca si comentau (anapoda) tot drumul. Cosasu era reporterul-detectiv care, iesind odata cu ele de la cinema, le urmarea si inregistra – fara sa ridice o sprinceana sau o voce – toate balivernele lor… Textul se chema „Jan Moro si verisoara din Cimpina’, era – deci – un dialog si era darimator.
Cred ca l-am citit de citeva ori la rind, cu voce tare – obicei pe care-l rezervam doar acelor lucruri pretioase si rare care ma faceau sa consider, la virsta aia (sa tot fi avut 14-15 ani), ca lectura este una din marile placeri ale vietii. (OK, nu stiam „ce e viata’ – sau „vieata’, cum scrie Cosasu in Dilema (veche) – si nici nu cunoscusem cine stie ce alte placeri, mai mici sau mijlocii, dar un lucru trebuie spus in apararea placerilor (si vietii) mele: aveam intuitie. Intuitia mea era cu atit mai sigura cu cit era mai feminina, si era cu atit mai feminina cu cit aveam parul mai lung decit ceilalti baieti – voilà; inchid paranteza.)
Din trancaneala unor cucoane de virsta mijlocie – in care recunosteam trancanelile cucoanelor din propria mea familie – despre un film pe care, in mod evident, nu-l intelesesera (era Moderato cantabile dupa Margueruras,a unor cucoane a unor cucoane dar nici eu n-am inteles asta atunci, ca eram prea mic ca sa-l fi vazut), Cosasu scotea un haz enorm, hohotitor si rasunator – genul acela de haz care „sta’ in replica, iar replica-ti sta pe creier saptamini, luni, ani si (cum se vede, in cazul meu) decenii la rind!
Apoi, imediat dupa ‘90, l-am cunoscut (cred ca Dan C. Mihailescu ne-a prezentat unul altuia), dupa ‘93 am devenit colegi – iar Cosasu a fost si a ramas colegul/prietenul cu care am stat cele mai multe ore la telefon. Ca ma suna el sa-mi spuna ca e nu stiu ce film, emisiune-vitamina sau Marilyna la televizor, sau ca-l sunam eu ca sa-i spun acelasi lucru, e fix acelasi lucru: din conversatiile noastre telefonice s-ar putea scoate mai multe romane-fluviu – si nu orice fluviu, ci Dunarea albastra ce-i place atit de mult, mai ales cind curge pe ritm de Johann Strauss.
„Lectura Cosasu’ – ca sa revin la ea – s-a intimplat in octombrie, la Clubul Taranului. Nu stiu altii cum citesc (scriitorii nu au renume prea bun la genul asta de chestii, in fond e normal – ei trebuie sa scrie, nu sa citeasca!), dar Cosasu a fost perfect.
Ba chiar mai-mult-ca-perfect, caci textele sale – care sint tot atitea oglinzi (stendhaliene) de-a lungul unui drum, dar si oglinzi (flaubertiene) de-a lungul unei (f)raze – sint cele mai limpezi-muzicale marturii ale fragediei (= timpul trecut) pe care doar rerostirea, rerostuirea si reprimenirea o fac usor de suportat, usor de neuitat.
Articol publicat in ELLE Decembrie 2009