Cosasu, de Alex. Leo Serban

Nu-l auzisem niciodata pe Radu Cosasu citindu-si textele. De cite ori il citeam – si-l citesc de mai bine de 35 de ani –, vocea mea rostea, constiincios, cuvintele lui. Nu stiu daca l-am citit vreodata cu glas tare; stiu insa ca vocea-din-cap a tot citit „integrala Cosasu” de cind l-a descoperit pe Cosasu in revista Cinema.

Tin minte ca era un text pe doua voci, doua cucoane care ieseau de la un film de Cinemateca si comentau (anapoda) tot drumul. Cosasu era reporterul-detectiv care, iesind odata cu ele de la cinema, le urmarea si inregistra – fara sa ridice o sprinceana sau o voce – toate balivernele lor… Textul se chema „Jan Moro si verisoara din Cimpina', era – deci – un dialog si era darimator.

Cred ca l-am citit de citeva ori la rind, cu voce tare – obicei pe care-l rezervam doar acelor lucruri pretioase si rare care ma faceau sa consider, la virsta aia (sa tot fi avut 14-15 ani), ca lectura este una din marile placeri ale vietii. (OK, nu stiam „ce e viata' – sau „vieata', cum scrie Cosasu in Dilema (veche) – si nici nu cunoscusem cine stie ce alte placeri, mai mici sau mijlocii, dar un lucru trebuie spus in apararea placerilor (si vietii) mele: aveam intuitie. Intuitia mea era cu atit mai sigura cu cit era mai feminina, si era cu atit mai feminina cu cit aveam parul mai lung decit ceilalti baieti – voilà; inchid paranteza.)

Din trancaneala unor cucoane de virsta mijlocie – in care recunosteam trancanelile cucoanelor din propria mea familie – despre un film pe care, in mod evident, nu-l intelesesera (era Moderato cantabile dupa Margueruras,a unor cucoane a unor cucoane dar nici eu n-am inteles asta atunci, ca eram prea mic ca sa-l fi vazut), Cosasu scotea un haz enorm, hohotitor si rasunator – genul acela de haz care „sta' in replica, iar replica-ti sta pe creier saptamini, luni, ani si (cum se vede, in cazul meu) decenii la rind!

Apoi, imediat dupa ‘90, l-am cunoscut (cred ca Dan C. Mihailescu ne-a prezentat unul altuia), dupa ‘93 am devenit colegi – iar Cosasu a fost si a ramas colegul/prietenul cu care am stat cele mai multe ore la telefon. Ca ma suna el sa-mi spuna ca e nu stiu ce film, emisiune-vitamina sau Marilyna la televizor, sau ca-l sunam eu ca sa-i spun acelasi lucru, e fix acelasi lucru: din conversatiile noastre telefonice s-ar putea scoate mai multe romane-fluviu – si nu orice fluviu, ci Dunarea albastra ce-i place atit de mult, mai ales cind curge pe ritm de Johann Strauss.

„Lectura Cosasu' – ca sa revin la ea – s-a intimplat in octombrie, la Clubul Taranului. Nu stiu altii cum citesc (scriitorii nu au renume prea bun la genul asta de chestii, in fond e normal – ei trebuie sa scrie, nu sa citeasca!), dar Cosasu a fost perfect.

Ba chiar mai-mult-ca-perfect, caci textele sale – care sint tot atitea oglinzi (stendhaliene) de-a lungul unui drum, dar si oglinzi (flaubertiene) de-a lungul unei (f)raze – sint cele mai limpezi-muzicale marturii ale fragediei (= timpul trecut) pe care doar rerostirea, rerostuirea si reprimenirea o fac usor de suportat, usor de neuitat.

Articol publicat in ELLE Decembrie 2009

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro