Cu toate astea, uneori ma simt abominabil atunci cand sunt inconjurat de oameni pasionati de ceva. Sa luam festivalurile, de exemplu. In teorie, ele sunt o idee nemaipomenita. Indoiala apare, insa, dupa o saptamana de discutii pasionate despre filme, scriitori sau cantareti obscuri, dupa ce ajungi sa respiri un aer de rivalitate bine ascunsa cu toti cei care participa la concursul „Cine stie care e cea mai obscura piesa a formatiei Sonic Youth?.
La sfarsit, ajung sa nu ma mai simt deloc „festiv, ci extrem de obosit, incepand sa ma intreb de ce naiba cultura e o chestie asa de esentiala. Chiar nu exista lucruri mai importante pe care sa le facem in timpul asta?! Sunt mai degraba trist decat inspirat atunci cand intalnesc oameni atat de obsedati de cultura.
Sa fii astfel e ca si cum ai fi un trainspotter. Cred ca trainspotting-ul e un hobby care exista doar in Anglia. Treaba asta presupune sa urmaresti trenurile care ajung la peron si sa notezi numerele de pe ele. Nu degeaba oamenii cred ca e o ocupatie foarte ciudata. Dar de ce obsesia pentru literatura, arta sau teatru ar fi mai putin stranie? Cand vine vorba de cultura, devenim o societate de trainspotters, de stie-tot. Ne transformam cu totii in tipul ala enervant de la petreceri, care tine neaparat sa-i corecteze pe toti ceilalti in privinta componentei formatiei Captain Beefhearts Magic Band.
In zilele noastre, sa nu stii astfel de lucruri e vazut ca un fel de esec moral. Cand eram mult mai tanar, am pierdut o groaza de timp pretextand ca stiu totul despre trupe de care n-auzisem niciodata. Pe atunci, sa nu stii pe de rost toata discografia lui Moondog, in ordine cronologica, te descalifica din regnul uman. Din fericire, am scapat de boala asta.
Dar pe undeva inca mai persista acel sentiment ca a nu sti ceva despre ceva te transforma intr-un cetatean de mana a doua. E ca si cum as trai intr-o era calvinista moderna, una in care esti unul dintre „cei alesi doar daca stii totul despre neorealismul cinematografic italian.
Arta si cultura se transforma cu repeziciune in fapt divers: cine a creat ce, cand, cu cine. Inainte de era digitala, sa fii un trainspotter, un stie-tot iti oferea satisfactie. Puteai sa afli cate filme a facut Patrick Keiller sau in ce ordine si-a scris W.G. Sebald cartile doar daca te transformai intr-un caine de vanatoare. Trebuia sa citesti o biografie, sa mergi la cinematograf, sa gasesti un magazin de discuri vechi. Astazi, te descurci cu un simplu telefon. Intr-o lume in care toti am devenit brusc enciclopedici, sa fii astfel a devenit complet neprovocator.
Dar ce e cu adevarat straniu e faptul ca, intr-o vreme in care cultura se refera la a cauta informatii cat mai obscure despre ceva si a le depozita ca o veverita cu tulburare obsesiv-compulsiva, cultura insasi a devenit mai rigida si mai restrictiva. Suntem obsedati de cautarea comorilor culturale uitate, de memorarea codului de bare de pe coperti de viniluri referentiale – chestie: candva am cunoscut pe cineva care putea recunoaste orice disc editat de Factory Records dupa codul de bare, dar asta e o alta poveste… –, in timp ce actualele produse culturale sunt din ce in ce mai conservatoare.
Au aparut tone de formatii care par a fi ascultat la nesfarsit b-side-urile discurilor lansate de The Durutti Column, dar sunt extrem de putini artisti care spun ceva cu adevarat radical. Ceva care sa vorbeasca despre faptul ca modelul capitalismului consumerist trebuie schimbat esential daca rasa umana vrea sa-si petreaca mai mult timp pe aceasta planeta. Las deoparte faptul ca, doar daca ajungi sa indraznesti sa spui ceva de genul asta, oamenii te vor privi ca pe o victima ticnita a teoriei conspiratiei. Astazi suntem cu totii de acord in ceea ce priveste canonul cultural, fie ca vorbim despre Henry James si George Eliot sau despre Black Dog si Aphex Twin. Continuam sa-i impresionam pe ceilalti cu cunostintele noastre. Dar lucrurile pe care le stim sunt mereu aceleasi.
Repetam la infinit aceeasi placa. Suntem o societate plina de alde stie-tot.
Marile curente artistice din trecut nu erau obsedate, de fapt, de divers si nostalgie. De la premodernisti (Courbet) la modernisti (James Joyce, Samuel Beckett) si la postmodernism (punk, rave, techno), ele nu dadeau doi bani pe sfanta vaca de muls a culturii. Asa cum o spunea Simon Reynolds, parafrazandu-l pe Edwyn Collins, ele voiau sa „faca totul bucati si s-o ia de la capat. Noi nu vrem asta. Noi vrem sa catalogam, sa memoram si sa emitem cu voce ridicata. Arta a devenit o extensie a dorintei noastre de a arata cat de mult stim despre ea.
Il stii pe tipul ala agasant de la petrecere? Noi suntem.