Coloana sonora a sentimentelor

Citeodata am impresia ca Piata Victoriei la ora sase dupa-amia­za este Purgatoriul lui Dante. Mii de suflete incearca sa-si croiasca drumul spre casa prin bruiajul fonic, in traficul odios, dar nu stiu niciodata daca dupa acest nod de aglomeratie ii asteapta infernul, adica un alt blocaj, sau paradisul, un drum intins spre destinatie. Pina voi vedea ce surpriza voi avea dincolo de urmatorul semafor nu pot decit sa astept… Mai inaintez sporadic citiva centimetri pretiosi, cind eu as vrea sa fug cu viteza gindului pina in Baneasa, unde am o programare. E clar, o sa intirzii mult peste sfertul academic si o sa par neserioasa. Sau mai rau, imi voi pierde programarea. Oare de ce nu am plecat mai devreme? Simt cum adrena­lina imi stringe intr-o menghina fiecare celula nervoasa, dar soferul din fata mea inainteaza un pic si asta imi da speranta. Apoi frineaza brusc. Of, mai aveam putin si prindeam acel verde. Constat ca s-a bagat o masina la fel de brusc in fata lui si sta acolo, inserata pe jumatate in sirul indian. Dar, hei! Iata un cersetor cu handicapul la vedere – o mina fara antebrat, cu virful rotunjit din cot. Oare nu i-o fi frig asa, in tricou, la numai doua grade? Ah, nu, te rog, nu veni la mine! Prea tirziu. M-a remarcat, m-a masurat si pro­ba­bil i-am parut a ‰ avea inima calda. Dar ce nu stie el este ca, de cind am vazut Filantropica, am devenit o fata foarte greu de impresionat. Incepe sa se milogeasca pe linga geam: „Da-mi si mie ceva, tanti…'. „Tanti? Hm! Oare citi ani crede ca am ca sa merit acest mod de adresare?' Si aplic reteta clasica: dau muzica mai tare, incercind sa adopt o expresie cit mai posaca, de-a dreptul impasibila.

Si atunci incep niste acorduri de chitara care imi par a fi un balsam pentru suflet, apoi vocea lui Bon Jovi: „This Romeo is bleeding, but you cant see his blood'. Atit mi-a trebuit si sint acolo: discoteca taberei de la Galaciuc. Tocmai am cistigat un concurs de poezie improvizat de organizatori si ma simt ca un rockstar, pentru ca toata lumea ma cunoaste, desi sint cea mai mica de acolo. Din cauza asta nu prea m-am simtit in largul meu de-a lungul sejurului. Cei de clasa a VIII-a imi par semi-adulti. Pina si cei de a V-a, la fel ca mine, sint mai mari, pentru ca am fost data devreme la scoala. Ah, si toate celelalte fete au sini. P

arca ma si vad: o fetita firava, indrazneata din timiditate, cu par lung si un breton cit toata fata, cu pantaloni visinii din reiat si puloveras roz din mohair, care voia sa para cool dansind pe Beastie Boys. Dar cind a inceput melodia „Always' a lui Bon Jovi, surpriza! Ma invita la un „blues' cel mai dragut baiat dintr-a VI-a pe care l-am vazut vreodata. Il remarcasem cu mult inainte, dar parea genul ca­ruia ii plac fetele mai mari. Daca te-ai nascut dupa 90, trebuie sa-ti spun ca blues-ul era un stil care se dansa inainte in discoteci, la ban­chete si la bairamuri, ce presu­punea o miscare de rotatie, pe alocuri browniana, realizata de doua persoane corp la corp, fara noima sau reguli, pe o melodie lenta. Desigur, nu eram foarte apropiata de baiatul in cauza atunci cind ne leganam pe Bon Jovi, adica erau cel putin zece centimetri intre noi, dar pentru faptul ca ii simteam privirea admirativa si bratele cuprinzindu-mi timid talia, ma simteam cea mai frumoasa fetita cu breton din lume. Ce mai, eram un rockstar!

De atunci, de fiecare data cind aud „Always', un tsunami de bucurie infantila imi inunda toate simturile si ma face sa ma simt iar de zece ani. Si sa ignor claxoanele dispe­rate care ma anunta ca s-a facut verde de mult si incurc traficul cu momentele mele de reverie. Brusc, faptul ca ris­cam sa pierd o programare nu mi s-a mai parut un motiv de ars neuroni.

„Anumite melodii capata o semnificatie speciala pentru ca au o dominanta afectiva si la un moment dat in viata au acompaniat un eveniment, o persoana, o intimplare sau o stare de spirit. Cum neuronii tind sa faca echipe stabilind punti intre ei, se petrece o asociere neuronala concreta intre un stimul (melodie) si un sentiment. Aceasta legatura poate ramine stabila in timp, astfel incit, atunci cind melodia reapare, va atrage dupa ea si sentimentul asociat. De altfel, nu mai e de mult un secret faptul ca muzica actio­neaza direct asupra centrilor emotiilor din creier, ceea ce este foarte vizibil prin procedee imagistice (adica rezonanta magnetica etc.)', explica psihologul Mihaela Costea. Pentru mine, aceasta balada este cumva echivalentul madlenei lui Proust pentru o evadare subita in trecut, desi, in teorie, memoria olfactiva este corelata mai puternic cu emotiile decit cea auditiva.

Rasfoindu-mi amintirile am remarcat ca parfumurile imi trezesc la viata particule de sentimente, iar cintecele am senzatia ca imi ofera si un suport vizual pentru unele pagini ale vietii mele, in special din capitolele vietii amoroase. Iar cind cele doua tipuri de memorie se combina, puzzle-ul e complet. Ca in acea dimineata de primavara cind mergeam cu autobuzul 282 spre liceul de pe Dorobanti. Pomii pe linga care treceam erau infloriti in nuante de alb si roz, iar lumina calda a soarelui indulcea chipurile oamenilor blazati care mergeau la serviciu. Mai mult, prospetimea parfumului meu, Davidoff Cool Water, imi oferea o stare euforica completata perfect de firul melodic ce curgea efervescent din boxele autobuzului: „Mi amore dont you know, my love I want you so/ Sugar, you make my soul complete, your rapture tastes so sweet'.

Aveam impresia ca totul pe lumea asta e la superlativ si niste fluturasi captivi se loveau violent de peretii stoma­cului meu, pentru ca dupa ore aveam intilnire cu Calin – un baiat super-frumos, cu ochii acvamarin. Entuziasmul si anticiparea ma sufocau si nici nu stiam cum voi supravietui psihic celor sapte ore care trebuiau sa se scurga pina atunci. Dar mi-am umplut timpul fabricind diverse scenarii despre cum vor decurge intilnirea, primul sarut si clipa in care imi va spune ca ma iubeste. Pentru ca stiam ca acel moment este inevitabil. Si asa a fost. Iar „filele de poveste' au durat vreo opt luni, presarate cu emotii intense de toate soiurile. Si acum, cind adulmec Cool Water sau aud melodia lui Lio – „Rapture' –, ma simt infuzata cu o doza de fericire pura.

Citeam la un moment dat intr-un articol din Psychologies ca memoria noastra retine mult mai intens experientele traumatizante (atunci cind nu ni le refulam) decit pe cele pozitive. Si inclin sa cred ca asa este, pentru ca atunci cind m-am despartit de baiatul cu ochi azurii am ascultat citeva zile obsesiv: „Da-mi noptile-napoi / Si zilele cu soare / Da-mi visele-napoi / Chiar daca stiu ca doare'. Cind aud melodia asta de la A.S.I.A. mi se zburleste fiecare firisor de par, pentru ca retraiesc intr-un mod sfisietor de viu sentimentul acela de deser­taciune, despre care credeam la vremea aceea ca nu va trece niciodata. Si a durat o saptamina.

Dar experienta mi-a demonstrat ca muzica nu trebuie sa fie nea­parat de inima albastra ca sa evoce o experienta neplacuta. Tot da­torita unei melodii imi amintesc, ca si cum s-ar fi intimplat ieri, primul job, primul birou, prima deziluzie sentimentala. Si spun deziluzie pentru ca, de fapt, fusese o iluzie. Scriam un articol despre cum sa te machiezi de Valentines Day si in casti imi rasunau la volum maxim ritmurile R&B ale piesei „Whats Love', cintata de Ashanti cu Fat Joe. O notificare obraz­nica si zgomotoasa ma anunta ca a intrat pe messenger Adrian, un baiat pe care il pindeam sa apara online – asta atunci cind nu il cautam prin cluburi sau nu dadeam ture cu ma­sina pe Magheru ca sa ne intilnim „intimplator'. Simteam pentru el o ob­sesie bolnavicioasa, asa cum numai unei fete de 20 de ani i se poate intimpla. Dupa ce am iesit in oras de vreo doua ori a uitat sa ma mai sune, iar asta m-a pus pe jar. Si vad ca imi apare fereastra mult astep­tata in care el ma intreaba ce fac, iar pe fundal: „Whats loooove / Got to do / Got to with it babe'.

Vor­beam despre noile noastre avataruri cind ma trezesc ca scap porumbelul, absolut off-topic: „Te iu­besc'. Dum­ne­zeule, de ce am scris asa ceva din senin nu imi pot explica nici macar in ziua de azi. Dar e clar ca serotonina intuneca judecata, as zice chiar si sanatatea mentala, in acest context. Raspunsul intirzia sa apara. Cred ca s-a socat saracul baiat. Lacrimile au ince­put sa imi curga siroaie pe tastatura, dar intr-un mod silentios, ca sa nu isi dea seama colegele de birou. Am mai as­cul­tat cintecul de citeva ori ca sa-mi revin si ca sa pot ajunge la toaleta discret, sa imi curat straturile de mascara prelinse pe obraji. Totul a durat do­uazeci de minute, dar mi-au parut o eternitate. Cind m-am intors, am gasit si raspunsul, probabil studiat indelung: „Da? Si eu!'. Bineinteles ca nu era asa. N-am disecat niciodata acest episod penibil in nume­roasele ocazii in care ne-am intilnit intimplator (chiar intim­pla­tor) prin oras. Dar ulterior am invatat ca un cintec poate fi oricind monopolizat de o noua amintire. La citeva luni de la acel incident l-am reintilnit pe Adrian intr-un club. M-a abordat foarte sigur pe el si m-a invitat la dans. Trecusem de mult de stadiul de amorezata si chiar ma intrebam ce gasisem la el (OK, in afara de faptul ca arata ca un zeu grec). Si, ca un facut, a inceput melodia: „Whats love / Got to do / Got to do with it babe'. „Stii, cind ieseam noi eram intr-o relatie de trei ani', m-a lamurit el. „Nu-i amuzant de ironic?!', m-am gindit atunci, zimbind ca pentru mine. L-am abandonat fara explicatii pe la jumatatea dansului – si sper ca am reusit sa il sochez din nou.

Constat ca muzica a avut mereu pentru mine o legatura imuabila cu viata sentimentala. Aveam chiar si un joc cu prietenele mele, in care ne pro­puneam ca urmatoarea melodie de la radio sa aiba diferite semnificatii, de la „Ce simte X pentru mine', pina la „Ce face Y in momentul asta?'. Iar raspunsurile erau intotdeauna foarte haios de interpretat, fie ca se nimereau melodii de genul: Eamon – „Fuck, I dont want you back' sau Yaki-Da – „I saw you dancing'. La un moment dat, am invitat in grupul nostru o fata noua, care, pentru ca lua viata foarte in serios, s-a hotarit sa ne lumineze: „Jocul asta e cam stupid. De unde stiti ca asa este?'. Ne-am amuzat copios cind am auzit intrebarea, dar m-am oferit sa-i exemplific: „Uite, de exemplu, urmatoarea melodie imi va dezvalui ce face in momentul asta noul meu iubit'. Eram patru fete care asteptau cu sufletul la gura sa inceapa urmatorul cintec si speram sa fie ceva convingator, ca sa gustam umorul de situatie pe indelete. Radioul nu ne-a dezamagit: „All alone, I sit home by the phone, waiting for you, baby!'. „Aaa, deci practic asteapta sa il suni, nu?!', s-a lamurit ea. Si probabil asa era, pentru ca initiativa nu a fost niciodata punctul forte al lui Aurel.

Capitolul amoros pe care l-am inceput atunci a durat aproape sase primaveri si a fost pigmentat de multe coloane sonore, insa retrospectiv imi dau seama ca numai citeva au contat. Pe felicitarea de Valentines din primul an nu i-am scris vreo poezie siropoasa si sincera, ci: „Summer, winter, spring and fall / Ill be around to catch your call / ‘Cause youre my baby / And I adore you', versuri semnate Olivia si 50 Cent din piesa „So amazing'. Iar un an mai tirziu, dupa ce am iesit de la opera fredonind aria „Nessun dorma', mi-a propus sa facem o plimbare pe Calea Victoriei. Cind am ajuns in dreptul obeliscului din Piata Constitutiei s-a asezat intr-un genunchi si mi-a oferit un inel de logodna. Am fost luata pe nepregatite, asa ca nu am reusit nici sa pling, nici sa zimbesc. L-am acceptat cu raceala unei stane de piatra pentru ca, desi il iubeam pina la cer, surpriza ma depasise cu totul.

Dupa patru ani de la eveniment i-am jelit disparitia din peisaj ascultind Whitney Houston – „Didnt we almost have it all' si Adele – „Rolling in the deep'. Iar dupa o perioada decenta, am revenit la melodii mai vesele. Adica la piesa Gloriei Gaynor – „I will survive' – pe care cred ca toata lumea si-a alinat su­ferintele macar o data-n viata.

In ziua de azi e usor sa identifici coloana sonora a vietilor celor din jurul tau. Tot ce trebuie sa faci este sa vezi ce melodii au postat pe Facebook (bine, daca au acest obicei). Poti sa identifici nostalgia cind vezi cintece vechi, o noua descoperire muzicala sau, pur si simplu, ceva ce merita sa fie impartasit. Dar din cite am observat la persoanele apropia­te, de obicei piesele postate reflecta o stare de spirit sau evoca un moment, ca si cum soundtrack-ul unor vieti s-ar alcatui organic, sub ochii nostri. Si am remarcat ca s-a lansat si obiceiul de a se dedica melodii unor persoane fara ca acestea sa fie nominalizate, cu speranta ca vor da like sau ca macar se vor prinde de faza. Cred ca acesta va fi noul meu joc muzical! Ingre­dientul picant este incertitudinea.

Imi dau seama ca si soundtrack-ul vietii mele se scrie non-stop (poate chiar si in timp ce scriu acest articol) si se updateaza cu melodii noi. Dramatice sau saltarete, obscure sau comerciale, imi sint dragi toate cintecele care se adauga in playlist si le pas­trez ca pe niste perle rare, pentru ca se traduc in amintiri. Si la urma urmei, ce sintem in esenta noastra, daca nu o colectie de amintiri? Probabil o sa devin o bunica ce isi asculta mp3-urile demodate, asa cum batrinele nostalgice ruleaza cu anii aceleasi discuri prafuite fara sa se plictiseasca. Stiu ca muzica ma va purta intotdeauna catre momentele care merita puse pe repeat. Si sper sa-mi pastrez mereu in suflet locul acela cu pomi infloriti si emotii pure, din care sa ma intorc zimbind ca o adolescenta.

Foto: Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK