Cine nu are bătrâni, să-și cumpere: povestea bunicilor care oferă dragoste necondiționată copiilor bolnavi

Când a fost ultima oară când ți-ai văzut bunicii? Când i-ai sunat ultima oară? Când ai stat ultima oară de vorbă cu ei, fără să te uiți cu un ochi pe telefon și fără să simți că trebuie să „bifezi' și asta în tabelul obligațiilor de familie? Bătrânii noștri sunt adesea uitați. Ne amintim de ei doar atunci când mergem la proteste și dăm vina pe electoratul în vârstă care este disciplinat și merge la vot, în timp ce noi suntem vocali și ocupați, și preferăm să ne petrecem chiar și weekend-urile cu miză prin alte locuri decât acolo unde suntem înscriși pe listele electorale.

Dar bunicii noștri au și alte nevoi, în afară de medicamente și gratuități. Bunicii noștri au nevoie, în primul rând, de afecțiune. Pe care să o primească, dar să o și dea. Uneori, prinși în vârtejul grijilor cotidiene, uităm chiar să le și primim afecțiunea, uităm să le telefonăm înapoi, uităm să le mulțumim pentru borcanele cu gem trimise. Uităm… Și nu avem timp. Iar ei au prea mult timp la dispoziție. Și în același timp prea puțin…

Când am citit prima oară știrea despre „Bunicii voluntari' m-am gândit cât de ușor este să aduci bucurie și să dai un sens existenței unor oameni de care societatea pare să uite din ce în ce mai mult, pe care îi marginalizează, atunci când nu-i consideră de-a dreptul vinovați de prostul mers al lucrurilor în țară. Și m-am gândit ce resurse de energie și entuziasm au acești oameni, deși suntem tentați cel mai adesea să asociem bătrânețea cu neputința. Rar mi-a fost dat să am parte de interlocutori mai dornici să-mi împărtășească informații despre ceea ce fac cu atâta mândrie și mulțumire. Sau cu umor. Pentru că bunicuții au uneori niște replici geniale. O bunică cu multă auto-ironie a spus: „Bine că vin la spital, la copii, ca să nu mai vorbesc singură pe stradă'. Sau: „Să ne verifice și nouă oxigenul din sânge, ca să constate că de când venim aici ni s-au îmbunătățit semnele vitale'.

Poveștile lor sunt pline de inspirație pentru noi toți, cei care suntem atât de absorbiți de propria viață, de grijile cotidiene și uităm mai tot timpul de cei mai vulnerabili dintre noi: de bătrâni și de copii.

Cum a apărut programul „Bunicii voluntari'?

Practic a fost vorba de întâlnirea fericită dintre două nevoi. Asociația „Inima copiilor' a demarat programul „Nici un copil singur în spital', în cadrul căruia au fost implicați pensionarii de la Clubul Seniorilor din Sectorul 4, club care face parte din Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului – Sector 4. Astfel s-a născut proiectul „Bunicii voluntari', în cadrul căruia pensionarii petrec săptămânal câteva ore cu copiii internați la Spitalul Marie. Cei mai mulți dintre micii pacienți sunt copii cu probleme de sănătate extrem de grave, pe care părinții fie nu-i pot îngriji, fie i-au abandonat cu totul în spital.

Înainte de a începe efectiv să fie prezenți în spitale, cei 37 de voluntari au urmat un curs de două zile, în care au dobândit noțiuni de prim-ajutor, igienă, dar în care au fost și instruiți cu ajutorul unei păpuși, cum să manevreze un bebeluș, și mai ales unul pe corpul căruia sunt prinse fel și fel de fire. Dat fiind numărul mare de doritori (în prezent sunt peste 1.000 de voluntari înscriși), următoarele cursuri se vor organiza pe 13 și 14 aprilie.

Ce fac bunicii efectiv în spitale? Cam ce ar face un bunic cu nepoțeii săi. Îi țin în brațe, le vorbesc, le cântă, le dau de mâncare, îi schimbă. Și, mai ales, le oferă afecțiune și atenție, timp de câteva ore, în fiecare săptămână. La doar câteva săptămâni de când a început programul, toți cei cu care am vorbit mi-au spus că abia așteaptă să ajungă la spital, că practic își organizează acum programul în funcție de întâlnirile cu copiii. Și că și-ar dori să facă lucrul ăsta cât mai mult timp cu putință.

Mai jos găsiți poveștile lor:

Adelina Toncean (inițiatoarea și coordonatoarea proiectului):

„Pentru mine asta este normalitatea: să găsești categorii care au nevoie unele de altele. Este cu atât mai frumos când ni se unesc forțele pentru cea mai vulnerabilă categorie: copiii nou-născuți bolnavi, oameni care practic nu au nici un control asupra vieții lor, a căror singură șansă este să aștepte să li se facă un bine. Este un lucru pe care l-am făcut de mulți ani. Eu am avut un băiețel, adoptat în 2004, care avea o malformație foarte gravă. În 2014 l-am pierdut. Așa am decis să fac ceva pentru copiii abandonați care au această problemă. Apoi, după puțin timp, am întâlnit un alt copil, cu probleme similare, și el mi-a arătat ce important este să dăruiești copiilor timp și afecțiune. Și să înțelegi că și acceptarea morții face parte din acest proces. La un moment dat am simțit că sunt prea puțină, că sunt mulți alți copii care au această nevoie. Așa mi-am dat seama că e nevoie să creăm un model, care să poată fi preluat de orice spital din țară. Pentru că nu e deloc ușor, vorbim de copii grav bolnavi și de o răspundere uriașă. Împreună cu doctorul Cătălin Cârtoveanu am gândit un program bazat pe experiența dobândită în secția de la Marie Curie. Următoarea noastră provocare este să implicăm companii care să doneze din timpul angajaților lor. Nu dorim să ne doneze bani sau echipamente, ci timpul celor care și-ar dori să fie aici, alături de noi. Și sunt sigură că vom avea succes. Așa ajungem să ne confruntăm cu ceea ce e mai frumos în noi, e iubire pură. Pentru că cei mai mulți dintre copiii de aici sunt ceea ce în termeni legali se numesc „copii în risc de părăsire', adică copii nevizitați de părinți, deși regulamentul spitalului o permite. Așa că ne-am decis să organizăm un program prin care să asigurăm transportul și cazarea părinților care stau foarte departe și care nu-și permit să-și viziteze copiii.'

Viorica Bodnari (70 ani, voluntară în cadrul programului „Bunici voluntari'):

„Am o vârstă și am crescut mulți copii la vârsta mea. De la vârsta de 12 ani, a trebuit să am grijă de frații mei mai mici. Apoi am avut grijă de fiica mea și de nepoata mea, care acum are de 24 de ani. Deci sunt obișnuită cu copiii. Însă aceștia sunt niște copii speciali, care au nevoie din belșug de afecțiune, pentru că le lipsește de acolo de unde ar trebui să primească cel mai mult: de la părinții lor. Așa că le vorbim, le cântăm, îi schimbăm, le dăm să mănânce, ba chiar facem și mișcări simple de gimnastică (cu cei care pot). Eu una abia aștept să vină ziua de luni ca să merg la ei și să văd cum au mai crescut, ce progrese au mai făcut. Cel mai emoționant moment a fost când am mers prima dată, pentru că mi-am dat seama că puterile mele sunt limitate, că nu pot să-i ajut mai mult, deși tare mi-aș fi dorit. Da, recunosc că am emoții, dar las emoțiile în spate, mă împac cu situația și cu faptul că atât pot să fac. Iar uneori asta înseamnă să stai lângă incubator atât de aproape cât îți permit firele care sunt prinse de corpul bebelușului. E un proiect mare și să dea Domnul să țină cât mai mult! Am 70 de ani, nu mai sunt tânără, dar mă descurc, pentru că îmi place ceea ce fac. Sfatul meu este să vină cât mai mulți voluntari, care să se simplice. Să aibă încredere și să nu se sperie! Pentru că e o experiență care îți schimbă atât de mult viața!'

Citește și:
Ce a învățat campionul român Horia Tecău de la copiii dintr-o comunitate saracă

Ioana Antonescu (73 ani, voluntară în cadrul programului „Bunicii voluntari'):

„De câte ori mă duc la spital, sunt foarte emoționată. Copiii ăștia nu au cum să ceară ajutor, dar noi suntem acolo să ne dăm seama ce au nevoie. Am o fetiță acolo, Delia, draga de ea, are 3 luni și e deja operată la inimă. Chiar de prima dată când m-am dus la ea, simțeam că mă duc la copilul meu. Simțeam aceeași dragoste. După moartea soțului meu, mi-a fost foarte greu de una singură, dar aici simt că mi-am găsit o nouă familie. De abia aștept să ajung în fiecare săptămână. Le spun copiilor mei de acolo: „Hai să mergem afară, e frumos azi și încerc să-i orientez cu ochii către geam. Pentru noi e ceva obișnuit să vedem lumina soarelui, dar ei nu pot fi scoși afară, la plimbare, cum sunt scoși copiii sănătoși. Voi participa la acest program atât cât o să pot. Și aș spune oricui să încerce această experiență, să-și imagineze că se duc la copiii lor.'

Violeta Florea (asistent social):

„Această experiență este un lucru minunat. Nu mergi pentru a fi văzut, mergi pur și simplu ca să faci un bine pentru acei copilași. Când plec de acolo am o energie pozitivă extraordinară, nu mă simt obosită deloc. Când ajung acasă, îmi vine să-mi strâng copilul la piept. Prima oară când am ținut un copil cu probleme în brațe, pe corpul căruia erau lipite fel și fel fire, am simțit emoții, mi se părea extraordinar de fragil și mi-era teamă să nu fac ceva greșit. Însă erau și asistentele de față, gata să intervină. Oricum, nu ești lăsat singur nici un moment, iar după 5-10 minute te obișnuiești. După prima noapte petrecută acolo, am adormit mai greu, m-am gândit la copii, dar apoi abia așteptam să mă întorc. Ne întărim singuri și ne bucurăm că putem să-i ajutăm. Mă văd făcând parte din acest program cât mai mult cu putință, cel puțin anul ăsta. Sperăm să devină parte din viața noastră, pentru că ne umple de o energie extraordinară. Aș recomanda oricui să încerce această experiență.'

Mihaela Velea (psiholog):

„Experiența în cadrul programului „Bunici voluntari' este o experiență minunată, care te umple de energie; practic așa descoperi esența altruismului: oferi ceva, fără să te aștepți să primești ceva în schimb. Pentru mine cel mai emoționant moment a fost când am ținut în brațe o domnișoară de 4 luni, care a adormit la pieptul meu. Când am plecat, s-a trezit și m-a zâmbit. Nu o să pot uita niciodată acel zâmbet. Cel mai sincer pe care l-am primit vreodată. Mă emoționează și când bebelușii apucă cu degețelele biberonul, cu puterile lor micuțe, dar plini de voință. Nu m-am gândit niciodată că este o experiență prea greu de suportat, ci din contră. Trebuie să recunosc că, la un moment dat, m-a emoționat întâlnirea cu un copilaș mai mare, care avea mai multe probleme, pentru că gândul meu zbura către copilul meu de acasă. Cumva am reușit să depășesc momentul. Dacă ar fi să descriu această experiență, aș spune că mă întoarce la sentimente simple și firești, mă face să reflectez la viață, să-mi dau seama de valoarea unui zâmbet, de valoarea sănătății. Practic, această experiență mă oprește din tumultul realității cotidiene și mă face să-mi dau seama ce e cu adevărat important în viață.'

Maria Maga (69 ani, voluntară în cadrul programului „Bunici voluntari”)

„Experiența în cadrul programului este cu adevărat deosebită. De când am făcut cursul și de când am început să mă duc la copiii mei, așa cum îi numesc acum, la Eva, la Andrei, la Daria, simt că am întinerit cu 20 de ani. Cred că mă motivează și faptul că nu am nepoți, deși fiul meu este căsătorit de 18 ani. Dar aici, la copiii de la Marie Curie, simt că am dobândit un sens. Nu este vorba doar de ajutorul oferit cadrelor medicale de acolo (și trebuie să vă spun că sunt doar 5 asistente la 27 de copii) și de faptul că le dăm de mâncare acestor copii, ideea e că-i hrănim cu afecțiune. Pentru mine cel mai emoționant moment a fost când am luat-o pe micuța Daria în brațe. Plângea și când am luat-o în brațe, a încetat, a deschis ochii și s-a uitat la mine. Atunci am început eu să plâng. Dar mi-am șters repede lacrimile și am început să-i cânt ce mi-a venit în minte: „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen'. Apoi aș mai fi vrut să-i cânt, dar de emoție uitasem toate cântecele. Tot ce mi-am amintit era „O, femeie, dragă femeie!'. I-am cântat și asta, pentru că se lumina la față când îmi auzea vocea. Domnul doctor m-a auzit și a zis să vin să-i cânt și lui. Pentru data următoare mi-am luat o carte de cântece pentru copii și acum le cânt de acolo. Întreaga experiență mă afectează mult: plec plângând și vin plângând. Abia aștept, când ne dau halatele, să ajung mai repede în salon. Uneori mă duc la spital chiar cu 15-30 de minute mai devreme. Dar altfel, nu e nimic greu pentru mine. Am șapte nepoți de la frații mei și sunt obișnuită să am grijă de cei mici. Uneori, când adorm în brațele mele, îi țin și o oră jumăte în brațe, de teamă să nu-i trezesc. Cred că o să fac asta până în iulie, când o să mă duc la țară să culeg via, dar apoi, dacă mă mai primesc, vreau să mă întorc. Și vreau să o vizitez pe Daria, când o se întoarcă acasă, la familia ei. E dintr-o comună de lângă București. M-am interesat deja de transport. O să o iau autobuzul să mă duc să o văd.'

Citește și:
O organizație caritabilă creează peruci Disney pentru copiii bolnavi de cancer

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK