Cind iubesti te desparti de mediocritate

In filmul de animatie Persepolis, una dintre cele mai frumoase scene este aceea in care eroina, Marjane, dupa ce a plutit o vre­me printre norisori si floricele, pe aripile dra­gostei, isi descopera iubitul in pat cu alta. Evident, lumea ei se naruie si Mar­jane, ra­ni­ta, incepe sa rememoreze toate mo­men­tele fru­moase ale relatiei brusc incheiate: ei bi­ne, dupa despartire, individul, odinioara frumos si destept, apa­re drept un troglodit bubos si plin de muci respingatori, care nu e in stare sa faca ni­mic ca lumea. Broscoiul riios se trans­forma in print numai cind este iubit, apoi revine la starea lui „naturala de broscoi. Scena e foarte sugestiva pentru modul in care dragostea ne face sa privim lucrurile si ne schimba, de fapt, perceptiile. Apropo de „orbirea din iubire, sau ceea ce Freud numea „supraestimarea obiectului'…

Acum mai bine de o suta de ani, filozoful danez Søren Kierkegaard scria ca dra­gos­tea este o sansa nesperata de a scapa din mediocritate. Daca l-am aduce pe filozof in zilele noastre, pentru a-l face mai pe intelesul pustilor, ar trebui sa-i transformam vorbele intr-un soi de slogan publicitar care sa sune cam asa: „Dragostea iti da aripi. Nu e vor­ba numai de zborul interior, de senzatia de plutire pe care o ai cind esti indragostit, ci si de un sens mult mai concret. E acea nevoie de a fi „la inaltimea fiintei iubite.

Probabil ca barbatii, jucind inca rolul de cuceritori, experimenteaza un fel de „sindrom Cyrano de Bergerac (cel putin teoretic, se presupune ca pentru a cuceri o femeie trebuie sa dai dovada de inteligenta, sa poti face conversatie spirituala & spumoasa, sa stii lucruri cite-n luna si-n stele, sa poti scrie scrisori – pardon, e-mail-uri de dragoste. Numiti-ma demodata, dar eu asa cred!). Cu alte cuvinte, este de presupus ca, pentru a cuceri o femeie inteligenta, daca un tip mai scirtiie la capitolul asta, indragostindu-se, va fi nevoit sa faca ceva eforturi in acest sens.

Femeile, in schimb, in timp ce asteapta sa fie sal­vate din turnul lor de fildes, isi dezvolta simtul ana­litic si cel psihologic (Penelopa isi dezvoltase si indeminarea tot tesind la pinza aia in asteptarea lui Ulise, dar divaghez din nou…). Imi amintesc cite ore, seri si chiar nopti am petrecut in adolescenta impreuna cu prietenele mele, discutind despre amor si ana­lizindu-l din toate perspectivele, rasucind pe toate partile nuantele acestui sentiment (de altfel, inefabil) si incercind sa descifram resorturile comportamentului masculin (pentru ca era clar ca sexul opus functioneaza dupa cu totul alte reguli). Privind in urma, din toate acele discutii despre dragoste, care uneori deveneau teribil de metafizice, in ciuda faptului ca parintii nostri le considerau frivole, pot spune ca am invatat multe lucruri. Am devenit oare mai inte­ligente iubind si analizind perpetuu acest sentiment? Din punct de vedere emotional, cu siguranta da!

Orice poveste amoroasa traita pe de-a-ntregul (iubirea presupunind si suferinta, indoiala, gelozie, speranta etc.) isi lasa o amprenta adinca asupra felului nostru de a fi, iar atunci cind este inteleasa si asumata, cu luciditate, ne poate ajuta, in cele din urma, sa ne cunoastem mai bine. In lunga calatorie catre sufletul persoanei iubite – calatorie ce se poate transforma intr-o veritabila aventura intelectuala –, te redescoperi pe tine. Revenind la domnul filozof de la inceput, trebuie sa-i dam dreptate: dragostea poate fi una din rarele ocazii pe care le are omul obisnuit de a evada din mediocritate (asta in caz ca „a atinge infinitul suna prea dintr-o alta epoca!).

Dragostea este, pina la urma, si un exercitiu de empatie. Iubind, (se presupune ca) incerci sa-l intelegi pe celalalt, sa-i impartasesti trairile, sa iesi pentru un timp din tiparul tau si sa cunosti un alt fel de a exista si de a te raporta la lume, iar experienta asta are darul de a te „deschide, de a te face mai receptiv(a), ceea ce nu-i deloc putin lucru. Dragostea-pasiune, la fel ca dragostea materna, dezactiveaza mecanismul egois­mului si il activeaza pe cel al empatiei si al intuitiei. Chiar daca sintem mai distrati in treburile cotidiene (de unde si imaginea indragostitului „cu capul in nori), sintem mai concentrati asupra tuturor lucrurilor ce tin de emotie, observam si simtim mai bine lucruri care in mod obisnuit ne scapa. Orizontul nostru mental si emotional se largeste, creativitatea poate atinge cote nebanuite, iar multe bariere interioare cad ca prin farmec.

Se stie ca poetii scriu mai bine in acea inefabila stare de indragostire, femeia adorata transformin­du-se in muza si izvor de inspiratie (nu se cunosc inca efectele amorului asupra celor care lucreaza in contabilitate; de asemenea, nici nu vrem sa stim de ce e capabil un chirurg tradat de amanta!).

E adevarat si ca, atunci cind iubim, avem tendinta sa uitam. Virsta, de exemplu. Sau prudenta. Dar tot din dragoste, la fel ca niste copii, invatam, cu entuziasm si fara sa obosim, lucruri noi: o noua limba, bunele maniere, opera vreunui scriitor extraordinar sau chiar vreo reteta de spaghete…

Dragostea este chimie
Ca sa ne lamurim cum sta treaba din punct de vedere stiintific cu iubirea, l-am rugat pe Mugur Ciumageanu, psiholog clinician, sa ne raspunda la citeva intrebari.

Elle: Ce se intimpla, de fapt, din punct de vedere neurologic, in creierul nostru, atunci cind iubim?

Mugur Ciumageanu: Nici nu ne gindim pe deplin cita dreptate avem cind spunem ca dragostea-i chimie. Cind simtim ca e ceva chimic, viscos, aproape palpabil intre indragostiti. Evident, toate astea au o influenta si asupra organului de sus, de la etaj (creier – unde, in lipsa de alte locatii mai adecvate, unii situeaza si sufletul).

In era studiilor imagistice, au existat cercetatori suficient de fantezisti pentru a studia si organul gindirii. Au descoperit ca acesta nu ramine impasibil la mrejele iubirii. Una dintre descoperirile cele mai fascinante, din punctul meu de vedere: cu cit sintem mai amorezati, cu atit functionarea creierului este mai apropiata de o tulburare psihiatrica numita tulburarea obsesiv-compulsiva. Studiile de imagistica au aratat ca anumite circuite neuronale sint hiperactivate – amintiri legate de persoana iubita, detalii retraite „pe viu chiar si in absenta acesteia etc. „Ma gindesc tot timpul la tine capata astfel si o dimensiune in care „creierul meu te prelucreaza, fiinta iubita, intr-un mod repeti­tiv si persistent. Un experiment celebru deja, efectuat cu citiva ani in urma, a aratat ca administrarea de antidepresive la indragostiti duce la o atenuare a senzatiei subiective de indragostire. La majoritatea amorezilor, intreruperea „tratamentului a determinat insa o recadere in simptomele iubirii pasionale.

Elle: Cind iubim, se pun in miscare sensibilitatea, creativitatea; avem perceptii si emotii mai intense. Toate acestea stimuleaza in vreun fel inteligenta?

M.C.: Nu stiu sa existe studii care sa coreleze starea de indragostire cu inteligenta, dar daca mergem la bun-simt nu as miza pe un surplus de genialitate a indragostitilor. Simtim mai intens – da! Ne comportam mai bizar – da! Gindim mai bine – nu stiu.
Mai mult, judecam de multe ori inteligenta unei persoane dupa comportamente – din punctul acesta de vedere, indragostitul ar pica citeva examene. El nu se mai poate concentra, intirzie la intilniri importante, are momente de absenta la sedintele de analiza ale companiei… toate astea nu par o dovada prea vie de inteligenta. Cu creativitatea, stam insa putin diferit. Vilvoarea mintii, mai ales atunci cind putem sa includem in ecuatie si imaginea fiintei iubite, ne transforma in masini de imaginat – scenarii de viata, poezii, arii sau manele, dupa gust.

Elle: Ce diferente ar fi, din perspectiva activitatii cerebrale, intre dragostea-pasiune si dragostea-atasament?

M.C.: Aceleasi echipe de cercetatori sugubeti care au cercetat creierul in stare acuta de indragostire l-au luat la lupa si dupa perioada de pasiune. Evident, el isi modifica tiparul de functionare atunci cind temperatura dragostei a coborit la un nivel subfebril. Poate ca asta este o veste buna pentru societate – dragostea-atasament ne reda orarului de munca, ne face sa fim mai prezenti printre amici sau amice, mai putin pasionali, dar, oricum, mai eficienti. Cu nostalgia, de multe ori, a pasiunii si a nebuniei iubirii.
 
Adina Rosetti

Foto:Hepta

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK