Chimia iubirii

Cine nu cunoaste simptomele dragostei? Freamatul emotiei, acel sentiment straniu si nebu­nesc ca tot universul se invarte in jurul persoanei iubite, convingerea ferma ca nimeni, niciodata, nu a mai trait pana acum ceva atat de intens. Iubirea e extaz si agonie, libertate si sclavie, e motorul care tine lumea in miscare…

O.K. De-ajuns! Sa terminam odata cu toata aceasta vorbarie legata de iubirea romantica si sa aducem putina acuratete stiintifica in joc. Pe scurt, sa studiem iubirea la microscop.

O vreme, oamenii de stiinta (care pana nu demult au evitat subiectul sau l-au tratat cu prea multa usurinta) au crezut ca radacinile iubirii trebuie cautate in antropologie, evolutie si biologie. „Chiar daca la suprafata pare a fi un comportament haotic si irational, iubirea nu este in fond decat o strategie a naturii, o forta vitala care a ajutat umanitatea sa supravietuiasca, sa se inmulteasca si sa reziste atatea mii de ani. Iubirea nu e altceva decat soapta stramosilor nostri’, spunea Michael Mills, profesor de psihologie la Loyola Marymount University din Los Angeles in 1993, intr-un articol publicat in revista Time.

Frumos spus, dar, din pacate, aceasta teorie unilaterala e mult prea superficiala. Daca singurul motor si sens al iubirii este perpetuarea speciei, cum se explica comportamentul homosexual, complet lipsit de sens evolutionist de vreme ce nu se nasc copii? De ce ne indragostim de o anumita persoana si nu de oricare alta de aceeasi varsta, asemanatoare ei? De ce pierderea persoanei iubite ne provoaca atata suferinta cand lumea e plina de inlocuitori?

„Iubirea este un nume romantic dat unui proces chimic’, Greta Garbo.

Incepand cu anii ‘90, oamenii de stiinta au lansat o noua teorie, conform carei iubirea nu este o emotie primitiva, elementara (precum teama, furia sau bucuria), ci un fenomen universal produs de o combinatie specifica de neurotransmi­tatori (dopamina, neropinefrina si serotonina), care, pur si simplu, ne spala creierul. O simpla atingere, o anumita privire sau o adiere de parfum sunt suficiente pentru a declansa in creier o avalansa de substante care altereaza activitatea cerebrala si, odata ajunse in singe, „imbolnavesc’ intregul organism. Simptomele sunt cunoscute: palmele incep sa transpire, obrajii se inrosesc si ard si ti se taie respiratia (Din acest punct de vedere manifestarea fizica a iubirii seamana suspect de mult cu simptomele stresului, pentru ca amprenta neurochi­mica este identica), dar mai presus de toate, te simti cuprins de o stare de euforie nestapanita.

„Iubirea e un drog natural‘, observa Anthony Walsh, autorul cartii „The Science of Love: Understanding Love and Its Effects on Mind and Body. „Majoritatea neurotransmitatorilor prezenti in creierul unui om indragostit, in special feniletilamina (care, in prezenta persoanei iubite, iti atarna pe chip acel zambet timp si permanent) fac parte din familia amfetaminelor. Din pacate, acest efect uluitor si atat de placut al feniletilaminei nu dureaza o vesnicie (iar dragostea romantica pa­sionala se stinge ca un foc de paie).

Asa cum se intampla in cazul oricarei amfetamine, organismul nostru dezvolta treptat o toleranta crescuta la substanta, ceea ce face ca, in timp, sa fie nevoie de cantitati din ce in ce mai mari pentru a produce fiorul si extazul dragostei. Dupa doi, trei ani, organismul nu mai poate produce doza necesara de drog, iar dragostea pasionala si deliranta se stinge.

Pentru unii oameni acest moment marcheaza sfarsitul relatiei. E o manifestare caracteristica celor „vesnic indra­gostiti’, „dependenti de atractie’, cum ii numeste Dr. Michael Liebowitz de la New York State Psyhiatric Institute. „Aces­te persoane au nevoie de pasiune in asemenea masura incat sunt gata sa treaca la o noua legatura amoroasa de indata ce extazul iubirii incepe sa paleasca.’

Din fericire, insa, exista si povesti de dragoste care rezista acestui moment. Care e secretul longevitatii lor? Cine preia controlul in acest caz? Un alt set de substante, bineinteles. Existenta unui par­tener constant face ca, treptat, in prezenta lui creierul nostru sa produca un alt tip de neurotransmitatori, numiti endorfine. Spre deosebire de delirantele amfetamine, endorfinele sunt substante care induc o stare de fericire calma, de confort, liniste si siguranta.

„Asa se explica durerea imensa si profunda care ne copleseste atunci cand o relatie se destrama sau cand unul din partenerii de cuplu moare’, explica Liebowitz. „Ramanem fara doza noastra zilnica de narcotice’.

Cercetatorii sunt fascinati de acest contrast enigmatic intre exaltarea aprinsa din prima parte a iubirii, cand creierul e guvernat de feniletilamina si alte amfetamine si perioada calma, intima si profunda a iubirii mature, sustinuta de endorfine. „E uluitor cum perceptia unei persoane si sentimentele se schimba pe parcursul unei relatii‘, remarca Dr. Mark Goulston, psihiatru la University of California, Los Angeles.

„In prima faza a dragostei iubesti felul in care te simti in preajma persoanei iubite, dar cand dragostea a ajuns la maturitate iubesti persoana de langa tine, asa cum este ea.’ Este Bon Jovi versus Beethoven. De curand s-a descoperit ca in chimia iubirii este implicat un al treilea tip de hormon, oxitocina, o substanta care sensibilizeaza terminatiile nervoase si stimuleaza contractiile musculare.

Oxitocina este hormonul care stimuleaza contractiile uterine in timpul nasterii, produ­cerea laptelui matern si, se crede ca prezenta sa determina declansarea instinc­tului matern. In ceea ce priveste iubirea, oamenii de stiinta speculeaza ca oxitocina este cea care incurajeaza contactul fizic intre un barbat si o femeie si are un rol esential in atingerea orgasmului. Studiile recente facute pe barbati au aratat ca nivelul de oxitocina creste de trei-cinci ori fata de normal in timpul orgasmului si se estimeaza ca poate atinge valori si mai mari in cazul femeii.