Chimia iubirii

Cine nu cunoaste simptomele dragostei? Freamatul emotiei, acel sentiment straniu si nebu­nesc ca tot universul se invarte in jurul persoanei iubite, convingerea ferma ca nimeni, niciodata, nu a mai trait pana acum ceva atat de intens. Iubirea e extaz si agonie, libertate si sclavie, e motorul care tine lumea in miscare…

O.K. De-ajuns! Sa terminam odata cu toata aceasta vorbarie legata de iubirea romantica si sa aducem putina acuratete stiintifica in joc. Pe scurt, sa studiem iubirea la microscop.

O vreme, oamenii de stiinta (care pana nu demult au evitat subiectul sau l-au tratat cu prea multa usurinta) au crezut ca radacinile iubirii trebuie cautate in antropologie, evolutie si biologie. „Chiar daca la suprafata pare a fi un comportament haotic si irational, iubirea nu este in fond decat o strategie a naturii, o forta vitala care a ajutat umanitatea sa supravietuiasca, sa se inmulteasca si sa reziste atatea mii de ani. Iubirea nu e altceva decat soapta stramosilor nostri', spunea Michael Mills, profesor de psihologie la Loyola Marymount University din Los Angeles in 1993, intr-un articol publicat in revista Time.

Frumos spus, dar, din pacate, aceasta teorie unilaterala e mult prea superficiala. Daca singurul motor si sens al iubirii este perpetuarea speciei, cum se explica comportamentul homosexual, complet lipsit de sens evolutionist de vreme ce nu se nasc copii? De ce ne indragostim de o anumita persoana si nu de oricare alta de aceeasi varsta, asemanatoare ei? De ce pierderea persoanei iubite ne provoaca atata suferinta cand lumea e plina de inlocuitori?

„Iubirea este un nume romantic dat unui proces chimic', Greta Garbo.

Incepand cu anii ‘90, oamenii de stiinta au lansat o noua teorie, conform carei iubirea nu este o emotie primitiva, elementara (precum teama, furia sau bucuria), ci un fenomen universal produs de o combinatie specifica de neurotransmi­tatori (dopamina, neropinefrina si serotonina), care, pur si simplu, ne spala creierul. O simpla atingere, o anumita privire sau o adiere de parfum sunt suficiente pentru a declansa in creier o avalansa de substante care altereaza activitatea cerebrala si, odata ajunse in singe, „imbolnavesc' intregul organism. Simptomele sunt cunoscute: palmele incep sa transpire, obrajii se inrosesc si ard si ti se taie respiratia (Din acest punct de vedere manifestarea fizica a iubirii seamana suspect de mult cu simptomele stresului, pentru ca amprenta neurochi­mica este identica), dar mai presus de toate, te simti cuprins de o stare de euforie nestapanita.

„Iubirea e un drog natural', observa Anthony Walsh, autorul cartii „The Science of Love: Understanding Love and Its Effects on Mind and Body. „Majoritatea neurotransmitatorilor prezenti in creierul unui om indragostit, in special feniletilamina (care, in prezenta persoanei iubite, iti atarna pe chip acel zambet timp si permanent) fac parte din familia amfetaminelor. Din pacate, acest efect uluitor si atat de placut al feniletilaminei nu dureaza o vesnicie (iar dragostea romantica pa­sionala se stinge ca un foc de paie).

Asa cum se intampla in cazul oricarei amfetamine, organismul nostru dezvolta treptat o toleranta crescuta la substanta, ceea ce face ca, in timp, sa fie nevoie de cantitati din ce in ce mai mari pentru a produce fiorul si extazul dragostei. Dupa doi, trei ani, organismul nu mai poate produce doza necesara de drog, iar dragostea pasionala si deliranta se stinge.

Pentru unii oameni acest moment marcheaza sfarsitul relatiei. E o manifestare caracteristica celor „vesnic indra­gostiti', „dependenti de atractie', cum ii numeste Dr. Michael Liebowitz de la New York State Psyhiatric Institute. „Aces­te persoane au nevoie de pasiune in asemenea masura incat sunt gata sa treaca la o noua legatura amoroasa de indata ce extazul iubirii incepe sa paleasca.'

Din fericire, insa, exista si povesti de dragoste care rezista acestui moment. Care e secretul longevitatii lor? Cine preia controlul in acest caz? Un alt set de substante, bineinteles. Existenta unui par­tener constant face ca, treptat, in prezenta lui creierul nostru sa produca un alt tip de neurotransmitatori, numiti endorfine. Spre deosebire de delirantele amfetamine, endorfinele sunt substante care induc o stare de fericire calma, de confort, liniste si siguranta.

„Asa se explica durerea imensa si profunda care ne copleseste atunci cand o relatie se destrama sau cand unul din partenerii de cuplu moare', explica Liebowitz. „Ramanem fara doza noastra zilnica de narcotice'.

Cercetatorii sunt fascinati de acest contrast enigmatic intre exaltarea aprinsa din prima parte a iubirii, cand creierul e guvernat de feniletilamina si alte amfetamine si perioada calma, intima si profunda a iubirii mature, sustinuta de endorfine. „E uluitor cum perceptia unei persoane si sentimentele se schimba pe parcursul unei relatii', remarca Dr. Mark Goulston, psihiatru la University of California, Los Angeles.

„In prima faza a dragostei iubesti felul in care te simti in preajma persoanei iubite, dar cand dragostea a ajuns la maturitate iubesti persoana de langa tine, asa cum este ea.' Este Bon Jovi versus Beethoven. De curand s-a descoperit ca in chimia iubirii este implicat un al treilea tip de hormon, oxitocina, o substanta care sensibilizeaza terminatiile nervoase si stimuleaza contractiile musculare.

Oxitocina este hormonul care stimuleaza contractiile uterine in timpul nasterii, produ­cerea laptelui matern si, se crede ca prezenta sa determina declansarea instinc­tului matern. In ceea ce priveste iubirea, oamenii de stiinta speculeaza ca oxitocina este cea care incurajeaza contactul fizic intre un barbat si o femeie si are un rol esential in atingerea orgasmului. Studiile recente facute pe barbati au aratat ca nivelul de oxitocina creste de trei-cinci ori fata de normal in timpul orgasmului si se estimeaza ca poate atinge valori si mai mari in cazul femeii.

Iubirea se naste in creier

Te intrebi probabil, ce sens are acest pomelnic de reactii chimice, care, pana acum nu face altceva decat sa reediteze vechea poveste cu oul si gaina. Perfect de acord. Pentru a intelege mecanismul iubirii e nevoie de ceva mai mult decat o lista plina de hormoni. E nevoie de sens, de conexiuni, de motivatie. Studiile bazate pe analiza imagistica a creierului indragostit la ve­de­rea persoanei iubite au demonstrat o activitate cerebrala intensa in regiuni importante ale creierului ce fac parte din circuitul cerebral de recompensa (un circuit complex de neuroni care inregis­treaza senzatia de placere si satisfactie si care se dezvolta in asa fel incat sa ne ofere aceste satisfactii): in amigdala (zona care ofera indicii despre cat de placuta sau neplacuta este o anumita experienta si ajuta la stabilirea conexiunilor intre experienta si sugestii), hipocamp (participa la inregistrarea amintirilor legate de experienta) si regiunea frontala a cortexului cerebral (coordoneaza si proceseaza toate aceste informatii, determinand comportamentul individului), dar, mai cu seama in zona tegmentara ventrala (situata in apropierea bazei creierului).

Stop! Aceasta ultima descoperire este cea mai semnificativa. Dupa cum iti amintesti, am stabilit deja ca iubirea este asociata cu un nivel ridicat de dopamina. Ei bine, zona tegmentara ventrala este matricea celulelor ce produc dopamina. Prin axoni, aceste celule raspandesc dopamina in diverse regiuni ale creierului, determinand o stare de excitabilitate maxima, in care atentia subiectului este concentrata la maxim in asteptarea recompensei. Nu e de mirare ca indragostitii sunt capabili sa scrie poezii de dragoste o noapte intreaga, sa se plimbe de mana pana in zori, sa traverseze mari, oceane si continente pentru a petrece un week-end impreuna, sa-si schimbe slujba si stilul de viata pentru a fi impreuna, sa moara unul pentru celalalt…

Invadati de substante care le creeaza dependenta, dar si energie si vigoare, motivati de motorul creierului, indragostitii sunt capabili sa implineasca munci herculiene pentru a-si cuceri alesul. Ups! Iata ca ajungem la un nivel cu totul diferit de intelegere a iubirii pasio­nate. Ani de zile, aceasta experienta miraculoasa a fost considerata de specialisti (si de oamenii de rand, in egala masura) ca fiind o suma de emotii ce merg de la exaltare la disperare. Dar, pe baza acestor noi date, cercetatorii au inceput sa faca distinctia intre emotie si motivatie si tind sa inscrie iubirea in acest ultim tipar. „Iubirea este un sistem de motivatii conceput anume pentru a facilita subiectului sansa de a construi si de a mentine o relatie intima cu un anume partener ales', explica Art Aron, psiholog, cercetator la SUNY Stony Brook.

Un anume zambet, un anume chip

O.K., neurotransmitatorii si circuitul cerebral al recompensei pot sa explice (cel putin din punct de vedere stiintific) sentimentul iubirii pasionale sau mature, dar nu pot sa raspunda la intrebarea de ce ne indragostim de o anumita persoana si nu de alta? Pentru asta trebuie sa ne intoarcem la evolutie si biologie. Explicatiile bazate pe teoria evolutiei spun ca „barbatii cauta intotdeauna o partenera fertila. De aceea femeile tinere, in maxima putere de procreere (intre 17 si 28 de ani) sunt atat de curtate. Barbatii sunt capabili sa recunoasca o partenera tanara si plina de energie dintr-o singura privire. De aceea se si indragostesc atat de rapid. Femeile reactioneaza mai incet, pentru ca necesitatile lor sunt mai complexe. Pentru ele varsta partenerului nu e atat de importanta, in schimb, acesta trebuie sa le ofere siguranta, protectie si o pozitie sociala cat mai buna. De aceea au nevoie de mai mult timp pentru a se asigura ca au ales persoana potrivita', explica Michael Mills.

Si totusi, intrebarea ramane: de ce rasul si mersul Mariei il innebuneste de dorinta pe Dan, in timp ce zambetul Angelei (de aceeasi varsta si cu o silueta asema­natoare Mariei) il lasa rece? „Poate ca e adevarat ce se spune: fiecare om isi are undeva in lume jumatatea sa', crede, plin de romantism, Anthony Walsh. El neaga ideea ca cineva poate iubi doua persoane in acelasi timp, argumentand ca fiecare om are impregnat in minte un mesaj subliminal unic, un fel de harta a dragostei, care-l poarta fara gres catre partenerul ideal. Acest mesaj se construieste inca din copilarie, cand creierul aduna informatii legate de persoanele intalnite si experientele traite si le asociaza cu senzatii de placere si excitare (mangaierile mamei, glumele tatalui) sau neplacere si respingere (raceala stetoscopului pe pielea goala). Toate aceste elemente sunt prelucrate si impregnate in ciruitul cerebral in adolescenta, creand o descriere amanuntita a partenerului ideal, capabil sa ofere maximum de implinire si placere. E absurd sa te incapatinezi sa cauti persoana care sa o completeze cu exactitate. Probabil nu o vei intalni niciodata. Dar daca gasesti pe cineva care cumuleaza o suma rezonabila a acestor calitati, bingo! – ai toate sansele sa traiesti marea dragoste.

In loc de concluzie

Am ajuns la o oarecare intelegere a iubirii (in ambele faze) si a programului sofisticat care o genereaza. Natura a creat un mecanism miraculos, menit sa duca specia mai departe. Avem o predispozitie biologica pentru iubire. Pasiunea se naste in creier si este hranita cu o multime de substante care creeaza dependenta. Cand iubirea este impartasita, creierul inregistreaza emotie si exaltare, iar cortexul prefrontal inventeaza tactici si tehnici de seductie si inregistreaza progresele doritei uniuni fizice si spirituale cu cel dorit.

Si o face in cele mai uluitoare si diverse feluri cu putinta. Iti amintesti desenele animate in care omul de grota isi duce in casa aleasa inimii? O loveste in cap si o taraste de par, dar o face cu dragoste. Razboiul troian a izbucnit tot din prea multa iubire. Romeo si Julieta? Si-au dat viata pentru amor. George de la contabilitate se face de ras in fiecare dimineata in fata fetei de la receptie, pentru ca o iubeste… Acesta a fost punctul de vedere al cercetatorilor, doctori in medicina, psihologie sau antropologie.

Multumita? Probabil, nu. Dar pentru mine si pentru majoritatea oamenilor, cu sau fara diploma de doctorat, iubirea este si va ramane pentru totdeauna mai mult decat un fenomen stiintific. Este un amestec sublim de emotie si dorinta, realitate si ima­ginatie, poezie si… O.K., feniletilamine. Iar, in adancul sufletului, imi doresc ca mecanismul divin al iubirii sa nu fie niciodata dezlegat pe deplin.

Arhiva revistei ELLE

Foto: Revista ELLE

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK