Pentru generația mea, dezastrul de la Cernobîl trăiește încă în memorie. Probabil că e primul mit major pe care l-am văzut născându-se, chiar dacă la o vârstă foarte mică. De atunci îmi amintesc de pastile de iod, de cearșafuri umede puse în ferestre (ca să ne apere de ce?) și de interdicția de a ieși din casă, mai ales când era soare, dar nu mai știu pe ce durată s-a întins ea. Tot de atunci îmi amintesc cum fiecare caz de cancer sau leucemie din zonă era atribuit accidentului nuclear atât de apropiat, fără însă ca cineva să ne explice vreodată cu adevărat despre ce era vorba.
Despre Cernobîl și toate dezastrele, accidentale sau provocate de ignoranță sau de rea voință, care l-au însoțit este vorba în noua miniserie HBO cu același nume, un film care se vrea un soi de document istoric, scris de Craig Mazin și regizat de Johan Renck. Până la acest moment sunt disponibile trei dintre cele cinci episoade și nu aș vrea să dau spoilere (spoilere pentru un dezastru despre care, totuși, există informații peste tot!).
Filmul are în centru trei personaje: Valery Legasov, un om de știință care investighează accidentul și care ajută la găsirea unei soluții pentru diminuarea consecințelor (jucat de Jared Harris), fiziciana Ulana Khomyuk (Emily Watson) din Belarus, care detectează rapid dezastrul de la distanță și vrea să afle adevărul, și Boris Scerbina (Stellan Skarsgård), un înalt oficial sovietic desemnat să se ocupe de urmările incidentului (și să controleze răspândirea informațiilor legate de el care ar putea slăbi puterea URSS).
(Foarte) pe scurt despre Cernobîl
Foarte pe scurt, iată și ce ne spune azi istoria că s-a întâmplat la Cernobîl (căci probabil faptele și concluziile vor și discutate mult timp de acum înainte). În noaptea dintre 25 și 26 aprilie 1986, reactorul 4 al centralei nucleare de lângă Pripyat (Ucraina) a explodat în urma unor teste care simulau o cădere a curentului electric. Mai multe incidente (și decizii greșite) au urmat în cascadă, și au agravat accidentul, lăsând expus miezul reactorului, care a continuat să ardă câteva zile și să împrăștie materiale radioactive în zonă pentru mult timp, materiale care au fost apoi purtate de vânt deasupra URSS și a Europei.
Imediat după accident s-au raportat două morți, dar în perioada imediat următoare au fost internați 134 de pompieri și alți oameni care au intervenit la fața locului, 28 dintre aceștia au murit. Ulterior s-au înregistrat alte decese ale căror cauze au fost asociate expunerii la radiații. 500 de mii de oameni au lucrat apoi la securizarea zonei, iar clădirea reactorului se află astăzi încastrată într-un sarcofag care să limiteze radiațiile. Numărul morților cauzate de accident este încă disputat, dar se bănuiește că radiațiile au afectat într-un fel sau altul milioane de oameni.
Scenariul Cernobîl: un avertisment pentru catastrofele care vor veni
Deși istoria aceasta despre Cernobîl este foarte cunoscută și supraviețuiește încă, zeci de ani mai târziu, în mentalul colectiv, serialul face un lucru excelent atunci când arată cum lanțul de evenimente care au transformat un dezastru de proporții considerabile într-unul uriaș a fost alimentat nu doar de erori tehnice și umane, ci și de reaua voință a unor lideri care au preferat să transfere vinovății și să apere secrete de stat în loc să salveze vieți omenești. Iar partea asta trebuie să ne sune foarte familiar azi.
În serial sunt fabuloase scenele în care oamenii de știință încearcă să contrazică credințele întemeiate doar pe autosuficiență ale oamenilor partidului, mai ales pentru cei dintre noi, privitorii, care au prins măcar partea de final a regimului comunist.
Sunt multe momente în care Cernobîl pare de-a dreptul un film horror, căruia îi știm de la bun început finalul, dar în fața căruia nu avem cum să nu privim cu uimire și dezolare. Partea foarte bună este că drama aceasta nu este redată, așa cum obișnuiesc regizorii de azi, prin muzici cutremurătoare sau răsturnări de situație neașteptate. Asta pentru că, atunci când vorbim despre Cernobîl, viața bate filmul de la distanță și nu e nevoie de artificii, oroarea reală fiind mai mult decât suficientă.
Ce mai este interesant este că serialul Cernobîl ne servește și felurite lecții – și trebuie să mărturisesc că am luat Internetul la răscolit pentru a găsi răspunsuri (HBO a lansat și un podcast care însoțește serialul și care se poate dovedi lămuritor) – de medicină, fizică nucleară, dar mai ales politică.
Pentru că aici este centrul problemei (și nu e de mirare că o coproducție internațională arată asta, învinovățind URSS) – șirul de decizii politice care au prioritizat imaginea statului și a partidului în locul vieților muncitorilor și locuitorilor a fost poate mai nociv decât cantitatea masivă de radiații răspândită peste un continent.
Și apoi mai sunt întrebările profund umane pe care le nasc situațiile profund umane redate în film. Soția unui pompier care încearcă să îl vadă cu orice preț, neștiind că soțul ei nu este ars, ci iradiat. Mulțimea de mineri chemată să sape sub reactor pentru a limita potențialele efecte letale ale accidentului. Oamenii din Pripyat care dansează sub fulgii de cenușă radioactivă în noaptea exploziei. Sunt oameni simpli, unii inconștienți de efectele radiațiilor, pentru că nimeni nu le-a spus despre ele. Alții conștienți, dar care aleg să ajute pentru că altceva nu le rămâne de făcut. În fața tuturor acestor situații m-am trezit întrebându-mă ce aș fi făcut eu și sperând că aș fi făcut alegerile corecte.
Dar toate aceste detalii profund umane arată ce se poate întâmpla când politicienii refuză adevărul pentru interese meschine. Iar acesta este o poveste care se poate repeta oricând. Și poate că se întâmplă chiar acum – mai ales când ne gândim la schimbarea climatică care ne amenință din ce în ce mai tare și pe care cei de la putere aleg să o ignore.
Citește și:
„Cinema-ul este modul pe care l-am găsit pentru a comunica cu lumea’ – un interviu cu Jacques Audiard
Foto: HBO