Am fost dintotdeauna timida. Da, eu eram acel copil timid care se ascundea intr-un colt la gradinita, stind mai degraba direct pe podea decit pe scaunul de dimensiuni liliputane, ferit de orice privire a educatoarei. Eram acel copil care incepea sa plinga daca era rugat sa stea in picioare in fata clasei si sa recite o poezie, desi memoria m-a ajutat dintotdeauna si obisnuiam sa invat chiar si poeziile pe care trebuiau sa le recite colegii mei. Din acest motiv nu am frecventat gradinita decit pentru citeva luni: chinul prin care trebuiau sa treaca bunicii mei le solicita prea mult nervii. Cu timpul, atit eu cit si cei din jurul meu ne-am obisnuit cu asta. Nu deranjam pe nimeni, pina la urma. Stateam intotdeauna intr-un colt, fara sa scot mai multe cuvinte decit era politicos sau necesar, iar cind am invatat sa citesc nimeni nu mi-a mai scos nasul din carti pentru o lunga perioada.
Asta a insemnat ca am fost aproape de prototipul elevului model, dar niciodata premiantul feroce, pentru ca impulsul meu de a ridica mina era inexistent. Mai tirziu, lucrurile au inceput sa se complice. In adolescenta, timiditatea mea era aproape dureroasa. Simteam intotdeauna ca ma aflu sub privirile altora si ca pot sa gresesc, orice as face. Iar teama de a gresi cu ceva ma paraliza pina la punctul de a nu mai face nimic. Nu stiu care a fost evenimentul care m-a deturnat de pe calea aceea, insa, la un moment dat, din timiditatea mea au inceput sa izbucneasca episoade de revolta intensa si, din persoana care nu comenta pentru nici un lucru care ii parea irezolvabil, ma transformam pe loc intr-o justitiara care nu putea sa tolereze anumite gesturi sau afirmatii si care reactiona violent la ele.
Am inceput sa imi pun intrebari si am aflat ce inseamna timiditatea mea, de fapt. Psihoterapeutul Gina Apolzan mi-a aratat ca „timiditatea este intilnita la toate virstele, de la cei mai mici, care se ascund in spatele mamei, refuzind sa priveasca vorbitorul, pina la cei mai in virsta, desi ai spune ca experienta de viata i-a dus la «vindecare»'.
Gina Apolzan spune ca orice timid poate fi recunoscut usor dupa citeva manifestari fizice extrem de evidente. „Intr-o multime, timidul va fi cel care se va inrosi, va tremura, se va bilbii sau se va retrage din conversatie, preferind sa petreaca restul timpului de unul singur. A fi timid nu este placut pentru ca, pe masura ce timidul incearca sa isi depaseasca timiditatea, se va autoanaliza si va trece prin filtrul nemilos al autocriticii chiar si cele mai reusite momente de «nontimiditate», lucru care ii va adinci propria problema.'
M-am recunoscut aproape pe deplin in cele spuse de ea, dar mai ales in ceea ce mi-a povestit despre iesirile pe care le au de obicei timizii. „Atunci cind un timid iese la rampa pentru ca s-a saturat sa ii tremure miinile, vocea si sa nu obtina ceea ce isi doreste – dorinta izvorita din revolta fata de sine –, o face intr-un mod nereusit: este foarte agresiv si se plaseaza la celalalt capat al timiditatii, reusind sa socheze oamenii care il cunosc ca fiind un om linistit.'
Teoriile cercetatorilor si psihologilor se refera deseori la aceste parti foarte rele ale timiditatii. Spre exemplu, psihologul Bernardo Carducci de la Universitatea Indiana a studiat persoanele care au deschis focul in diverse incidente petrecute in scolile americane si a aflat ca aproape toti cei care au facut-o erau timizi – o timiditate cinica, diferita de cea normala, care se manifesta la cei care sint mai cu seama sensibili din punct de vedere emotional. Este vorba, dupa cum il completa psihologul clinician Susan Heitler intr-un articol publicat in Time, despre persoane pe care timiditatea le impiedica sa isi impartaseasca trairile cu altii, ceea ce duce la un dezechilibru al comunicarii. „Acest lucru creste sansele ca orice tulburare provenita dintr-un incident traumatizant sa fie «inchisa» si sa se dezvolte ca o ciuperca.' Cum astfel de oameni nu isi impartasesc durerile cu cei apropiati, sentimentele de umilinta si de rusine pot deveni exagerate, iar ei vor avea impresia ca nimeni nu ii protejeaza sau ii apara.
Cauzele timiditatii sint multe, iar teoriile legate de ele nu inceteaza sa apara. Unii dintre cercetatori spun ca timiditatea are de-a face cu lipsa ocitocinei, hormonul atasamentului. Un experiment desfasurat in 2006 la Mount Sinai School of Medicine a aratat ca ocitocina ii ajuta pe pacientii diagnosticati cu autism sa descifreze mai bine emotiile si ca i-ar putea ajuta si pe timizi sa isi reduca anxietatea si frica fata de straini. Asta ar insemna ca un spray nazal cu ocitocina ar putea sa rezolve problemele de relationare a mai mult de 30% din oameni. Alte studii (efectuate de catre cercetatorii de la Stanford la Palo Alto Veterans Administration Center) au aratat ca un nivel scazut al dopaminei in creier este cauza timiditatii.
Page: 1 2