Celalalt capat al timiditatii

Am fost dintotdeauna timida. Da, eu eram acel copil timid care se ascundea intr-un colt la gradinita, stind mai degraba direct pe podea decit pe scaunul de dimensiuni liliputane, ferit de orice privire a educatoarei. Eram acel copil care incepea sa plinga daca era rugat sa stea in picioare in fata clasei si sa recite o poezie, desi memoria m-a ajutat dintotdeauna si obisnuiam sa invat chiar si poeziile pe care trebuiau sa le recite colegii mei. Din acest motiv nu am frecventat gradinita decit pentru citeva luni: chinul prin care trebuiau sa treaca bunicii mei le solicita prea mult nervii. Cu timpul, atit eu cit si cei din jurul meu ne-am obisnuit cu asta. Nu deranjam pe nimeni, pina la urma. Stateam intotdeauna intr-un colt, fara sa scot mai multe cuvinte decit era politicos sau necesar, iar cind am invatat sa citesc nimeni nu mi-a mai scos nasul din carti pentru o lunga perioada.

Asta a insemnat ca am fost aproape de prototipul elevului model, dar niciodata premiantul feroce, pentru ca impulsul meu de a ridica mina era inexistent. Mai tirziu, lucrurile au inceput sa se complice. In adolescenta, timiditatea mea era aproape dureroasa. Simteam intotdeauna ca ma aflu sub privirile altora si ca pot sa gresesc, orice as face. Iar teama de a gresi cu ceva ma paraliza pina la punctul de a nu mai face nimic. Nu stiu care a fost evenimentul care m-a deturnat de pe calea aceea, insa, la un moment dat, din timiditatea mea au inceput sa izbucneasca episoade de revolta intensa si, din persoana care nu comenta pentru nici un lucru care ii parea irezolvabil, ma transformam pe loc intr-o justitiara care nu putea sa tolereze anumite gesturi sau afirmatii si care reactiona violent la ele.

Am inceput sa imi pun intrebari si am aflat ce inseamna timiditatea mea, de fapt. Psihoterapeutul Gina Apolzan mi-a aratat ca „timiditatea este intilnita la toate virstele, de la cei mai mici, care se ascund in spatele mamei, refuzind sa priveasca vorbitorul, pina la cei mai in virsta, desi ai spune ca experienta de viata i-a dus la «vindecare»'.

Gina Apolzan spune ca orice timid poate fi recunoscut usor dupa citeva manifestari fizice extrem de evidente. „Intr-o multime, timidul va fi cel care se va inrosi, va tremura, se va bilbii sau se va retrage din conversatie, preferind sa petreaca restul timpului de unul singur. A fi timid nu este placut pentru ca, pe masura ce timidul incearca sa isi depaseasca timiditatea, se va autoanaliza si va trece prin filtrul nemilos al autocriticii chiar si cele mai reusite momente de «nontimiditate», lucru care ii va adinci propria problema.'

M-am recunoscut aproape pe deplin in cele spuse de ea, dar mai ales in ceea ce mi-a povestit despre iesirile pe care le au de obicei timizii. „Atunci cind un timid iese la rampa pentru ca s-a saturat sa ii tremure miinile, vocea si sa nu obtina ceea ce isi doreste – dorinta izvorita din revolta fata de sine –, o face intr-un mod nereusit: este foarte agresiv si se plaseaza la celalalt capat al timiditatii, reusind sa socheze oamenii care il cunosc ca fiind un om linistit.'

Teoriile cercetatorilor si psihologilor se refera deseori la aceste parti foarte rele ale timiditatii. Spre exemplu, psihologul Bernardo Carducci de la Universitatea Indiana a studiat persoanele care au deschis focul in diverse incidente petrecute in scolile americane si a aflat ca aproape toti cei care au facut-o erau timizi – o timiditate cinica, diferita de cea normala, care se manifesta la cei care sint mai cu seama sensibili din punct de vedere emotional. Este vorba, dupa cum il completa psihologul clinician Susan Heitler intr-un articol publicat in Time, despre persoane pe care timiditatea le impiedica sa isi impartaseasca trairile cu altii, ceea ce duce la un dezechilibru al comunicarii. „Acest lucru creste sansele ca orice tulburare provenita dintr-un incident traumatizant sa fie «inchisa» si sa se dezvolte ca o ciuperca.' Cum astfel de oameni nu isi impartasesc durerile cu cei apropiati, sentimentele de umilinta si de rusine pot deveni exagerate, iar ei vor avea impresia ca nimeni nu ii protejeaza sau ii apara.

Cauzele timiditatii sint multe, iar teoriile legate de ele nu inceteaza sa apara. Unii dintre cercetatori spun ca timiditatea are de-a face cu lipsa ocitocinei, hormonul atasamentului. Un experiment desfasurat in 2006 la Mount Sinai School of Medicine a aratat ca ocitocina ii ajuta pe pacientii diagnosticati cu autism sa descifreze mai bine emotiile si ca i-ar putea ajuta si pe timizi sa isi reduca anxietatea si frica fata de straini. Asta ar insemna ca un spray nazal cu ocitocina ar putea sa rezolve problemele de relationare a mai mult de 30% din oameni. Alte studii (efectuate de catre cercetatorii de la Stanford la Palo Alto Veterans Administration Center) au aratat ca un nivel scazut al dopaminei in creier este cauza timiditatii.

Totusi, psihiatrul Roy King, cel care a condus studiul, a declarat pentru Time ca timiditatea este o trasatura a personalitatii si nu are nimic patologic, asa incit nu sint necesare tratamente pentru ea. Un alt studiu, concentrat pe analiza ADN-ului, a ajuns la concluzia ca timizii sint programati genetic: gena care controleaza serotonina, un neurotransmitator care joaca un rol important in combaterea depresiei si anxietatii, are copii mai scurte decit in cazul altor oameni. Oricare ar fi explicatiile medicale, psihoterapeutul Gina Apolzan spune ca in spatele timiditatii, de cele mai multe ori, „se ascunde o persoana care se autoanalizeaza foarte mult, mai ales in comparatie cu cei mai buni, asa cum ii vede; o persoana care crede ca orice spune si face nu este bine si o persoana care, in principiu, crede ca ceva este in neregula cu ea'.

Tot Gina Apolzan mi-a adus aminte de ceea ce ea numeste „exemplul clasic al timiditatii', John Cage, avocatul din serialul Ally McBeal care scotea zgomote nepotrivite la intilniri sau cadea pe scari in timp ce admira vreo femeie, si de mecanismele pe care le folosea el pentru a-si invinge timiditatea (cuvinte asupra carora trebuia sa se concentreze sau melodii care ii dadeau incredere).

Am decis, deci, sa ii urmez sfatul. „In viata reala, eu propun celor timizi sa inceteze sa creada ca ceva este in neregula cu ei si sa ia decizia ferma sa se exprime si sa isi exprime opinia bine chibzuita, in asa fel incit sa se simta bine si sa tina cont de ei insisi si de ceilalti.' Am inceput, deci, un experiment: pentru o saptamina, am vorbit cu toata lumea care ma intreba ceva pe strada, in magazine, in baruri sau chiar pe plaja, incercind sa stabilesc un contact ceva mai profund decit simple raspunsuri la intrebari precum „cit e ceasul'.

Intr-o singura saptamina, am fost surprinsa sa aflu ca oamenii sint mult mai deschisi catre conversatii decit m-as fi asteptat eu. La sfirsitul saptaminii a urmat, firesc, bilantul. Mi-am dat seama atunci ca l-am ajutat pe un domn sa isi puna benzina in masina oprita in strada, cu ajutorul unei sticle din plastic taiate. Ne-am amuzat foarte tare incercind sa facem acest lucru, iar respectivul domn mi-a multumit nespus pentru ajutor, motiv pentru care m-am simtit bine toata ziua, desi nu am reusit sa imi scot prea curind mirosul de benzina de pe miini.

O zi mai tirziu, am avut o conversatie interesanta in tramvai cu o persoana care incerca sa citeasca peste umarul meu din cartea pe care o lecturam cu interes in drum spre redactie. Intr-o alta zi, am renuntat sa mai astept tramvaiul si am mers pe jos 30 de minute alaturi de o doamna in virsta care mi-a explicat perspectiva ei asupra divinitatii si felul in care o ajuta aceasta sa se trezeasca in fiecare zi. Totul a culminat cu o intilnire pe plaja cu un tinar aflat in cautare de experiente amoroase inedite. „Pari bogata', mi-a zis arogant si cu un zimbet care m-ar fi facut in mod normal sa ma intorc pe calciie si sa il las acolo vorbind singur. Am decis, totusi, sa ii raspund. I-am spus ca si sint, nu doar par bogata. Incurajat de raspunsul meu, tinarul a continuat, incercind sa imi ofere ceva de baut. Am intrat in joc si i-am spus ca, fiind atit de bogata, imi face mai mare placere sa imi cumpar singura bauturile. Nu stiu cit de mult ar fi continuat flirtul pentru ca, data fiind incapacitatea partenerului meu de discutie de a conversa despre altceva in afara de bani, l-am lasat curind, ca sa ma intorc pe sezlongul meu.

La finalul saptaminii, nu as fi putut spune ca am iesit neaparat in cistig. Am intilnit niste oameni, cu unii chiar am schimbat unele cuvinte la care ma mai gindesc uneori cu un zimbet. Dar altii mi-au aratat ca, in cele mai multe dintre ocazii, nu pierd nimic retragindu-ma in coconul meu, inconjurata de oameni care ma cunosc si cu care impartasesc multe preferinte. Si, desi mi-am promis ca am sa raspund, de acum inainte, oricarui om care ma intreaba ceva pe strada si ca am sa incerc sa ajut pe oricine imi va cere cite ceva, am ramas totusi la parerea ca nu e suficient sa vorbesc cu oamenii ca sa imi lecuiesc timiditatea. In parte, pentru ca decizia mea de a vorbi cu toti inseamna manifestarea unei dorinte de a fi mereu pe placul si la dispozitia tuturor, iar tocmai aceasta este una dintre cauzele timiditatii. Si, apoi, pentru ca disconfortul de a stabili un contact de orice fel cu o persoana straina a persistat pina la capat.

E foarte posibil sa nu imi fi fost de ajuns o saptamina ca sa ma vindec de timiditate, dar la fel de posibil este sa imi convina mai tare starea mea actuala. Pentru ca, am uitat sa va spun, dincolo de bilbe si roseli, timiditatea are si partile ei foarte bune. Chiar daca timizii sint cei care au mai multe sanse sa devina anxiosi sau depresivi, tot ei sint cei care sint mai empatici fata de nevoile altora. Chiar daca sistemul imunitar al timizilor este mai slab decit al altora, caci consumul de energie este mare pentru orice actiune pe care acestia hotarasc sa o intreprinda, timizii sint supravietuitori, adica cei care nu se arunca cu capul inainte, ci isi cintaresc mai atent optiunile. Si, in cele din urma, timizii sint cei care au mai mult timp sa se dezvolte, sa invete si, dupa cum spunea jurnalistul Winifred Gallagher, „Nici E = mc2, nici Paradise Lost nu au fost produse de vreun petrecaret'.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK