Îmi aduc aminte că în liceu marele meu complex era obsesia pentru kilogramele în plus. Rectific: ceea ce eu consideram că sunt kilograme în plus. Realitatea era puțin alta. Cred că toate eram – mă refer la prietenele mele și cu mine – și ne susțineam reciproc în această luptă continuă și, parcă, interminabilă cu niște numere absolut ridicole și care, de fapt, nu reprezentau nimic mai mult decât cifre absurde pierdute printre alte… cifre absurde. Dar în rebeliunea acelor ani, ambiția continua.
Treaba asta a luat sfârșit cumva prin ultimul an de liceu, când, concentrate fiind toate pe studii, carieră și tot ce ține de viitor, acestea din urmă au cântărit mai mult, literalmente, decât kilogramele fictive. Nu vreau să fac un alt articol despre body positivity, pentru că cred că s-au scris destule și se vor mai scrie în continuare. Cine înțelege bine, cine nu… nu. Însă încerc să-ți explic cum am învins eu problema aceasta, care pe vremea respectivă părea absolutul absolutului, cauza cea mai adâncă a neajunsurilor și a nemulțumirilor mele, o tragedie în adevăratul sens al cuvântului.
Ca să te pun în temă, body positivity este această mișcare de acceptare, de iubire și de respect de sine, dacă vrei, pe care o găsești acum la bloggeri, influencers, celebrități & co. Și este extrem de benefică pentru tinerele de peste tot care se confruntă cu probleme legate de imaginea de sine.
Diferența este, însă, că eu nu aveam tot ce au adolescentele din ziua de azi: tocmai aceste campanii, blog-uri, vlog-uri and you name it, despre acest body positivity. În schimb, eu am prins perioada aia toxică a Tumblr-ului bombardat de site-uri de tip thinspo, sau cum să devii și mai anorexică înfometându-te treptat sau, de ce nu, deodată, pentru o viața mai fericită. Un iaurt pe zi, o pungă de pufuleți, un măr și-un biscuite… îți sună cunoscut? Citatul faimos al lui Kate Moss „Nothing tastes as good as skinny feels’ era un soi de mantră zilnică și mă ghidam orbește după ea. Probabil am avut norocul să mă înconjor de fete care, da, erau obsedate de cum arată, însă spre finalul liceului interesele noastre au virat de la complexele corporale la cele mentale. Era o luptă pentru studii, pentru visuri și pentru viitor, și cum eram fiecare setată pe alt domeniu – de la, iată, jurnalism, și până la design de bijuterii sau un MBA la una dintre cele mai prestigioase universități din Europa – s-au născut subiecte mult mai aprinse din partea fiecăreia pe felia ei. Adică, odată ce mizele s-au mărit, obsesia pentru kilograme a părut nulă prin comparație. Bineînțeles că ne păsa cum arătăm, cum ne îmbrăcăm, cum ne comportăm, dar, vezi, având aspirațiile, le-aș numi, sănătoase – poate puțin obsesive, dar uitându-mă în urmă, extrem de benefice – cele superficiale au pălit cumva de la sine. Citeam mult, îmi amintesc. Odată pentru că ne plăcea și, odată pentru că încercam din răsputeri să ne diferențiem. Știam că șansele să ajungem unde ne-am propus erau destul de mici, sau, mă rog, în orice caz, destul de numărate. Dar, iată, nu imposibile. Așa că timpul alocat obsesiei pentru a ne încadra în normele fizice general acceptate s-a rărit și a murit.
Țin minte cum descoperisem noi toate aceste cărți, seriale și filme feministe și ne doream să fim acele femei, nu pentru cum arată neapărat, ci pentru cum se comportă. La un moment dat am încercat această provocare, dacă vrei, în care mă trezeam în fiecare dimineață și mă uitam în oglindă. Și așa cum multe femei, de toate vârstele, în ziua de astăzi se uită la reflexia lor și le este groază de ceea ce văd, gândindu-se că au mai pus un kilogram, că picioarele lor nu sunt perfect drepte, că a mai apărut un rid sau că buzele nu sunt destul de pline, eu am încercat să îmi repet constant cât de frumoasă sunt. Și părea la început absolut ridicol, dar citisem pe undeva că funcționează. Dimineață de dimineață mă gândeam cât sunt frumoasă, că îmi plac sprâncenele mele, că am noroc de o piele sănătoasă, că îmi place cum îmi stă bluza respectivă etc. Și, da, asta fac și acum.
Uite, am avut o obsesie mult timp, de exemplu, cu faptul că fața mea nu e perfect simetrică și că partea dreaptă este mai proeminentă decât cea stângă. Acest lucru era vizibil în poze, mai ales, din anumite unghiuri și, în special, la nivelul buzelor. Dar eu reușeam să observ asta și cu ochiul liber oricând. Chiar și acum. Mă gândeam, pe vremea aceea, că atunci când o să cresc mare’ îmi voi injecta buzele ca să fie simetrice, îmi voi trage maxilarul (pentru că, da, și ortodontul mi-a confirmat din radiografii această imperfecțiune), îmi voi ridica pomeții și… voi zbura pe lună. Mă amuză acum de fiecare dată când îmi aduc aminte. Am 22 de ani și îți jur că niciuna dintre aceste super proceduri’ nu îmi mai reprezintă realitatea. Nu mi-aș trage, nu mi-aș împinge, nu mi-aș injecta și nu aș mai zbura pe lună. Cu toate că treaba cu luna este singura pe care o mai consider din când în când. De ce? Pentru că, wow, șoc, fața mea nu este perfect simetrică, dar, ce să vezi, asta să fie cea mai mare problemă a mea. Nici fața ta nu e simetrică. Șoc, din nou. Get over it!
Altă situație existențială am trăit-o cu rosul unghiilor. M-am confruntat cu asta de când mă știu. Am moștenit-o de la tata, dacă vrei. Dar nu-l învinuiesc, asta ar fi culmea. Apogeul l-am experimentat prin clasa a 10-a, în tren, când călătoream cu echipa de dezbateri din care făceam parte în liceu. Nu-mi amintesc exact încotro, dar nici nu e esențial. Era acolo un băiat care îmi plăcea mie și care, fără nicio legătură cu mine, explica într-o discuție la care lua parte toată lumea, care sunt deal-breaker-urile într-o relație pentru el. Iar unul dintre cele mai importante era o femeie care își roade unghiile. Am crezut că intru în pământ de rușine și numai eu știu cum am supraviețuit umilinței acelui weekend – care, evident, era doar în capul meu – pentru că mi se clarificase faptul că acest băiat nu mă va plăcea niciodată. A fost prima dată când m-am dus la manichiură cu gel, imediat ce m-am întors. Am ros și gelul, în final. N-aveam scăpare. Dar în contul lui au fost o mulțime de alții care nici măcar nu observau prostul meu obicei. Pentru că, recunosc, este un obicei prost. Dar, da, mi le rod și astăzi, în caz că te întrebai. Și mă mai bântuie în ședințe sau în contexte în care mă mai găsesc cu oameni străini, iar eu stau cu degetele în gură. Nu e tocmai un vis. Îmi dau seama și încerc să mă abțin. Dar, tot astăzi, ceea ce știu este că dacă un bărbat ar veni la mine să-mi spună că nu poate ieși cu mine fiindcă îmi rod unghiile, i-aș ura de bine și-o primăvară frumoasă. Căci atât îmi mai pasă.
În contextul kilogramelor, voiam să cântăresc 40, dacă se putea. Ei, acum, mă gândesc cât de scurtă e viața și câte pizzerii nu am apucat încă să încerc în București, cât de bun e burgerul de la localul de peste drum și cât de tare vreau să mănânc tarta aceea cu fructe și sos pe care nu-l pot pronunța, de la localul care tocmai s-a deschis și despre care toată lumea vorbește. Și ce dacă nu mai port măsura 32? Crezi că nu se fac pantaloni 34? 36 sau 48? N-ai căutat destul. Nu mă înțelege greșit. Nu am fost niciodată susținătoarea obezității – departe de mine -, a unui stil de viață dictat de lanțurile de Fast Food sau a lipsei complete de sport. Dar să mai stau astăzi să-mi calculez caloriile pe sutele de aplicații pentru care aș fi și plătit cu ani în urmă, care îmi subliniau cu – atenție – roșu, atunci când depășeam cele 800 admise, nicio șansă. Îmi doresc să fiu mai în formă, da. Dar nu-mi doresc să-mi mai număr coastele la fiecare duș. Am învățat, treptat, făcându-mi singură complimente. Și nu numai. Am învățat și învăț în continuare să stau dreaptă. Să zâmbesc cu buzele alea imperfecte, să merg într-un fel, ca și cum aș ști exact ce fac – chiar dacă habar n-am încotro s-o apuc. Am învățat singură să mă autoeduc, să-mi fac cu ochiul în oglindă, să mă fluier, să mă drăgălesc, să mă ador, să mă iubesc. Poate ți se pare superficial, narcisist, arogant, penibil… sau mai știu eu cum. Dar iată că nu-mi pasă. Cum n-ar trebui nici ție să-ți pese. Dar te provoc să încerci să acest exercițiu în oglindă și să vorbim peste șase luni sau un an.
Pentru că, așa clișeu cum sună, frumusețea vine din interior. Din realizări, din ambiții și pasiuni, din curaj, din toate cărțile pe care le-ai citit și toate locurile în care ai fost, din toate crizele pe care le-ai avut și din toată suferința prin care ai trecut, din fapte, din visuri, din rujul favorit și din jeanșii preferați – fie ei, în viziunea generală, și cei mai urâți de pe lume -, din fapte și din iubire, din atitudine și din imperfecțiunea-ți inevitabilă. Nu din bisturiu, nici din cântarul ăla amărât din baie, care s-o fi săturat și el de cât îl chinui în fiecare zi, și, Dumnezeu știe, nici din validarea pe care ți-o dă un bărbat. Sigur, e binevenit un compliment oricând, dar să rămână doar un argument în plus, și nu să-ți definească cazul.
Oricum n-ai să fii niciodată pe placul tuturor. Deal with it! Și, în fond, nici nu trebuie să fii. Așa că încearcă să-ți dai seama mai devreme, mai degrabă decât mai târziu, de asta. Pentru că imperfecțiunile tale sunt numai ale tale, și nu le mai are nimeni. Iar dacă nu ar exista și opusul, tu n-ai ști niciodată cât ești de frumoasă. Iar ăstora, restul, urează-le numai de bine, să fie sănătoși și la vară cald.
Citește și:
Celulita, idealuri si vedete
Foto: Shutterstock