Ce să nu îi spui niciodată partenerului tău când este supărat. Vrei să îl ajuți, dar obții opusul

Este supărat, iar în această manieră consideri că îl îmbărbătezi. Din păcate se va simți și mai rău, poate chiar atacat.

Intențiile bune nu sunt mereu exprimate și într-o manieră benefică. Ele pot impacta semnificativ stima de sine, încrederea în sine, iar celălalt să se simtă mai singur și fără sprijin ca oricând. În familia din care provii când cineva era supărat era ignorat ca să nu i se alimenteze starea? Tratat cu duritate ca să își revină repede? Sau primea o extragrijă cu iz de supraprotecție? Atenție la ce aduci în relația cu partenerul tău în momentele sale de vulnerabilitate.

Rezolv eu

Avem pe de-o parte sprijinul, ghidajul. Poate că partenerul chiar are nevoie de ajutor, inclusiv la nivel practic. Dar în această versiune și el este implicat, și el depune efort, își asumă responsabilitatea. Când vrei foarte mult să îi faci viața ușoară, se prea poate să îl dezbraci de orice formă de asumare și implicare, făcând în locul lui. Ceea ce îl lasă și mai nepregătit pentru data viitoare, îl menține în rolul copilului sau adolescentului care nu învață să acționeze diferit, să își evalueze faptele. Căci e altcineva în spatele lui să descurce ceea ce el încurcă.

Nu ești în stare, nu ești capabil

Izbucnești cu furie, impulsiv. Sau crezi sincer că dacă îl scuturi bine de tot se va ridica de la nivelul solului unde se află acum din punct de vedere emoțional. Doar că va fi perceput ca un bullying acest gest, ca un atac. Este vulnerabil și îl lovești și mai rău. Nici cognitiv nu are acum capacitatea să perceapă un mesaj ce în esența lui poate ar fi constructiv. Dar nici așa nu îl va integra dacă e îmbrăcat în jigniri și umilințe.

Ești prea sensibil…

… de ce pui atât de mult la suflet, vei vedea că îți trece, te ambalezi tu prea mult și prea repede. Ca și cum nu are dreptul la emoțiile lui, iar a fi supărat este o slăbiciune, un defect. A-și trăi emoțiile este un defect. Acuza sensibilității o poate percepe și ca pe un atac la masculinitatea sa, mai ales dacă o asociezi și cu îndemnul de a fi bărbat, să nu fie plângăcios.

E doar interpretarea ta

Ironic, aici poate că nu greșești. Poate că a fi supărat este în tandem și cu a fi anxios, un șir de emoții generate de anumite credințe iraționale, de scenarii catastrofale, negative pe care el le face. Dar aceste scenarii nu vor fi combătute de clasicele: ți se pare, e totul în capul tău sau așa interpretezi tu greșit. Acestea sunt cumva niște concluzii finale, la care este util să ajungă el și să le perceapă ca pe o eliberare, nu ca pe o critică.

Și, culmea, să se agațe și mai mult de ele din nevoia de control sau din nevoia de a se proteja. Ieși din acest rol de judecător și aprinde un felinar metaforic care să îi arate mai multe căi. Este logic, este rațional ceea ce gândește, credința respectivă? Are dovezi care să o susțină? Sunt aceste dovezi în acord cu realitatea? Ce impact are asupra lui această credință? Cum ar putea să o înlocuiască cu o alta, mai rațională? Va fi mult mai funcțional decât îndemnul de a nu se îngrijora și îl scoate din neputință.