Ce nevoie mai avem de feminism?

Ce nevoie mai aveti de feminism?', ne striga, cu exasperare in glas, toti prietenii nostri de sex masculin stransi in jurul unei mese pe terasa atunci cand, impreuna cu o prietena, aduc in discutie un subiect despre care parca am auzit mai mult in lunile trecute decat am auzit in ultimii ani la un loc. Chiar asa, ce nevoie mai avem, ma intreb chiar si eu, fortata de vehementa opiniilor lor.

Acolo unde primele valuri de feminism au facut deja totul, cand femei ca Gloria Steinem, Betty Friedan sau Germaine Greer ne-au aratat ca avem voci si ca putem sa le folosim foarte eficient, cand am obtinut, in aproximativ o suta de ani, drept de vot, de proprietate, drepturi reproductive, cand putem sa ne facem cunoscute opiniile si acasa, si la locul de munca si cand putem sa lucram in orice domeniu vrem, cand legislatia impotriva violurilor, abuzurilor de orice fel, arata mai bine ca oricand, ce nevoi neimplinite se mai cer acoperite astfel incat sa ne mai trezim astazi tot nemultumite si tot cerand ceva?

Feminismul nu a fost niciodata un subiect comod sau iubit – de nimeni –, iar din simpla constatare a reactiilor din jur atunci cand conversatiile ating macar tema, rezulta cat se poate de clar ca numai pronuntarea cuvantului poate sa duca la atatea ironii pe minut incat orice femeie se simte inevitabil ofensata, si pe buna dreptate. Putine sunt victoriile obtinute de barbati despre care ne este permis sa radem in hohote. Si chiar daca femeile care au luptat pentru eliberare si pentru egalitate cu barbatii au meritul de a fi impins societatea cu sute de ani inainte, ele sunt vazute, chiar si azi, drept hilare – desigur ca feministele nu au facut altceva decat sa isi arda sutienele si sa nu se mai epileze.

In asemenea hal au ajuns perceptiile asupra subiectului, incat oricare dintre doamnele despre care am vorbit mai sus sau orice alt nume asociat cu vreunul dintre cele trei valuri de feminism este catalogat imediat si ironic drept feminista castratoare sau vreun alt apelativ deloc inocent. Asa incat nu mai este de mirare ca azi a ajuns mai riscant decat oricand sa fii feminista sau sa sustii chiar si vag vreo miscare a femeilor. Caci altfel, cum ar fi putut Beyonce, una dintre cele mai populare voci din lume in acest moment, sa faca declaratii vagi despre cat de putin feminista este, chiar dupa lansarea documentarului sau, in care declara ca este constienta de faptul ca femeile muncesc mult mai mult decat barbatii ca sa isi faca un nume sau o cariera si ca nu au parte de aceleasi oportunitati sau de aceiasi bani?

Ei bine, chiar dupa lansarea filmului in care starul sustinea aceste lucruri, spre usurarea tuturor celor care credeau ca femeile care ajung in varf isi pierd simtul realitatii, Beyonce a acordat un interviu revistei Vogue in care spunea ca numai cuvantul feminism i se pare extrem. „Probabil ca sunt o feminista moderna. Adica cred in egalitate. Si apoi, de ce trebuie sa alegi ce fel de femeie esti? De ce trebuie sa te etichetezi in vreun fel?'

Pai, trebuie, au raspuns in cor site-urile pentru femei care vad in artista un soi de etalon al femeii care si-a facut o cariera prin forte proprii. The Cut, spre exemplu, adica extensia pentru femei a New York Magazine, arata cum Beyonce nu este singura celebritate care evita sa se asocieze cu astfel de miscari. Nici Taylor Swift si nici macar mult mai indrazneata Lady Gaga nu au avut curajul de a-si asuma pana la capat rolul de modele pentru tinerele care le asculta. Dar, pana la urma, alegerea de a deveni sau nu modele feministe le apartine vedetelor, si oricat de multe asteptari am avea de la ele, este decizia lor. Mai trist este ca aceasta decizie se bazeaza pe altceva decat ceea ce declara ele in mod curent – si anume pe perceptia negativa pe care o are un cuvant atat de simplu si care sperie atat de multa lume.

Dar, intorcandu-ne la subiectul initial, intrebarea ramane. Ce nevoie mai avem de feminism in conditiile in care totul pare sa mearga cum nu se poate mai bine pentru femei ? Cand avem sefi de stat femei, cand soarta Europei sta in mainile unor femei – sau cel putin asta auzim la stiri cand sunt pronuntate numele Angelei Merkel sau al Christinei Lagarde, cand cele mai mari staruri, regine, un deja legendar secretar de stat american apartin sexului despre care nimeni nu mai indrazneste sa spuna ca este slab?

Iata de ce. Pentru ca, oricat de multe ar fi exemplele pozitive, cele negative sunt mult mai multe. Si pentru ca, daca ne gandim doar la Romania, de exemplu, faptul ca exista o strategie nationala pentru egalitatea de sanse intre femei si barbati si un plan general de actiune pentru implementarea acesteia, astfel incat accesul, participarea si implicarea femeilor si barbatilor la nivelul vietii sociale, culturale, politice, economice, al pietei muncii sa fie egala nu inseamna ca lucrurile stau chiar asa cum scrie pe hartie.

Mai exact, o analiza oficiala privind gradul de implicare a femeilor si barbatilor in procesul decizional de la nivelul administratiei publice centrale si locale arata ca femeile, in tara noastra, au la fel de multe drepturi si sunt la fel de imune la discriminari pe cat de prezente sunt in viata politica si in administratie. Adica, desi in 2009 aveam 19% din ministri femei, in chiar aceeasi perioada femeile nu erau deloc reprezentate la nivel de luare de decizie in 12 dintre cele 19 ministere. Aceeasi situatie se repeta si in Parlamentul Romaniei, si in Parlamentul European, dar si in administratia locala – intre 2008 si 2012 numai 12% din pozitiile de conducere din Consiliile Judetene erau ocupate de femei, 10,8% in Consiliile Locale si doar 2 dintre cei 42 de prefecti erau femei (datele sunt valabile pana la alegerile de anul trecut).

Cat despre primari – numai 3,5% erau femei, iar cele care existau obtinusera pozitii doar in comune – cele mai multe fiind in judetul Bacau, care se mandrea cu sapte femei primar. Desigur ca datele acestea s-au schimbat in urma cu un an, dar nu cu mult. Deci suntem slab reprezentate chiar acolo unde avem nevoie mai mare, iar colegele mele de redactie se intrebau, pe buna dreptate, daca femeile au ezitari cand vine vorba de implicarea lor in viata politica, sau daca partidele nu sunt dispuse sa promoveze lideri femei. Intrebarea aceasta ramane, insa, fara nici un fel de raspuns, dar ceea ce este clar e ca, chiar atunci cand sunt implicate in viata politica, femeile din Romania nu promoveaza neaparat interesele femeilor. Mai mult, chiar, deseori femeile din viata politica sunt cele care vin cu propuneri legislative care ingradesc libertatile greu dobandite, precum proiectul lansat acum ceva vreme si din fericire nepus in practica care putea sa ingreuneze realizarea avorturilor.

Deci, daca nici macar prezenta femeilor in locurile unde se iau decizii nu ne garanteaza o reprezentare asa cum ne-am dori-o, de la cine ne putem astepta sa ne reprezinte? Chiar si atunci cand acele femei pe care ni le dorim apar in viata politica, precum a facut-o Hillary Clinton, reactiile publicului la puterea si intentiile lor intrec masura bunei cresteri. Ca raspuns la succesul fostului secretar de stat american despre care vorbeam mai devreme, un politician republican a reusit sa creeze un grup care sa i se opuna, numit Citizens United Not Timid (ale carui initiale alcatuiau apelativul jignitor CUNT), in timp ce un grup de oponenti aliati pe Facebook purta numele Hillary Clinton: Stop Running for President and Make Me a Sandwich, iar acestea suint doar doua dintre exemplele care arata ca una dintre problemele candidatei democrate a fost, pur si simplu, genul ei.

Ei bine, se pare ca media este cea care ridica din ce in ce mai mult probleme macar adiacente feminismului in ultima vreme. Spre exemplu, dupa ce Susan A. Patton, o doamna care a absolvit Universitatea Princeton in 1977, a publicat o serie de sfaturi pentru mai tinerele absolvente de universitati cu staif, sugerandu-le vehement acestora sa se casatoreasca, si cat mai curind, cu colegii lor de facultate, raspunsul site-urilor dedicate femeilor a fost coplesitor. Si nu a fost vorba doar despre site-urile cu un continut explicit feminist, precum deja celebrul Jezebel, ci de multe altele care au dezaprobat atitudinea condescendenta a autoarei si care au infierat in cor valorile medievale propuse de aceasta. Aceste site-uri sunt primele care vorbesc despre tot felul de probleme curente in vietile femeilor de pretutindeni, dar si care semnaleaza atat derapajele, cat si solutiile care se gasesc, din timp in timp.

Fie ca este vorba despre acuzatii la adresa feminismului, blamat, uneori, si pentru faptul ca a dus la pierderea obligatiei morale a femeii de a gati si, de aici, la cresterea ratei obezitatii, fie ca vorbesc despre primele campanii impotriva violentei domestice din tarile arabe, unde libertatile femeilor sunt doar concepte vagi si indepartate, aceste site-uri promoveaza un feminism mainstream – un lucru care poate fi privit mai degraba drept bun-simt decat drept miscare de eliberare, dar care este un semn ca lucrurile se indreapta intr-o directie buna.

Chiar si in moda, un domeniu despre care s-ar putea crede ca este dominat de femei, lucrurile incep sa se schimbe. Pentru ca, oricat de mult am crede ca femeile sunt cele care fac moda pentru femei, tot ele sunt, de cele mai multe ori, cele care impun standarde nesanatoase pentru suratele lor, care le recomanda manechinelor minore sa slabeasca de dragul unei estetici nefiresti si care incuviinteaza pentru aceasta infometarea sau utilizarea de droguri. Sau care, ca si noi, realizeaza reviste in care spun (cel putin la nivel subliminal, daca nu explicit) ca putem sa avem orice – in functie de niste conventii pe care le urmam si carora ne supunem. Acum incercam sa fim cat mai realiste, stiind ca lucrurile acestea nu sunt posibile si nu fac decat sa ne amarasca mai mult in incercarile si esecurile noastre de a obtine totul.

Trecute sunt si vremurile in care modelele suportau orice fel de abuz, uneori fiind chiar victime ale traficului de persoane, de dragul unei coperte lucioase. Astazi, tinerele femei si-au luat vietile in propriile maini si refuza sa mai fie conduse de cei care fac si desfac itele industriei. Daca Lauren Hutton declara intr-un interviu recent ca, pe parcursul lungii ei cariere in moda, a observat ca industria este dominata de oameni furiosi, de persoane care insista ca modelele sa devina din ce in ce mai slabe, de designeri care promoveaza trend-uri nepurtabile fara de care nu ne putem conforma normelor la care vrem sa aderam de bunavoie, lucrurile s-au schimbat. Celebra actrita mentiona chiar cum o coperta a revistei People, facuta pe cand ea avea doar 30 de ani, in care imaginea era insotita de textul „Having it all', a facut-o sa ii treaca fiori reci pe sira spinarii. „Nu exista asa ceva si este gresit sa le spui asta femeilor. Orice pune inca mai multa presiune pe femei este gresit!'

Dar o parte din meritul pentru astfel de schimbari il au atat modelele cu atitudine, precum Coco Rocha sau mai varstnica Hutton, care isi indeamna constant colegele sa nu tolereze atitudini nepotrivite, sa isi protejeze corpurile si munca, cat si bloggeritele specializate. Pentru ca, chiar daca cele mai multe dintre blog-urile de moda sunt preocupate doar de lungimile tivurilor si de accesoriile hip, exista voci care spun mai mult de atat si care sunt mai relevante pentru femei. Leandra Medine, spre exemplu, si-a numit blog-ul de mare succes The Man Repeller pornind de la ideea ca idealurile estetice ale femeilor sunt respingatoare pentru barbati si ca acesta nu este un lucru cu care sa ne fie rusine, dar dincolo de aceasta gluma, intreaga atitudine a autoarei vorbeste despre egalitatea femeilor cu barbatii.

Aceeasi atitudine a fost cu mare succes practicata, de cativa ani buni, de Tavi Gevinson, una dintre senzatiile blogging-ului international inca de la varsta de 13 ani. Si chiar daca varsta si experienta ei nu o faceau o autoritate in materie de feminism, ideile promovate de ea in randul fetelor de aceeasi varsta au avut un ecou – fie si numai pentru ca cititoarele ei au aflat despre existenta unor concepte care le-ar putea fi, la un moment dat, utile.

Dar chiar daca lucrurile se schimba, inca mai sunt altele care intarzie sa intre pe un fagas firesc. Pe cate semne bune am vedea in unele parti ale presei, pe atatea semnale negre apar in alte parti. Daca ne gandim doar la un student de la University of Arizona care, cu ceva timp in urma, purta o pancarta cu textul „You deserve rape' la un eveniment impotriva violentei sexuale, intelegem ca el este doar un reprezentant al celor care inca mai cred ca felul in care sunt imbracate femeile este un factor care conduce, pe buna dreptate, la viol. Si mai sunt, desigur, reprezentantii mai multor grupuri formale sau informale care se revendica de la miscarea pentru drepturile barbatilor care, chiar daca cer, in principiu, simetria genurilor in cazurile de violenta domestica sau drepturi reproductive egale, sunt, in fapt, unii dintre cei mai vocali antifeministi, ale caror mijloace de exprimare in fata femeilor merg de la injurii la amenintari cu moartea sau cu violul. Si astfel toate miscarile de tipul Slut Walk, denuntate drept redundante in unele parti ale lumii, isi gasesc justificarea. Pentru ca, pana la urma, femeile ar trebui sa se imbrace asa cum vor fara ca nimeni sa considere ca tinutele lor indraznete sunt invitatii la abuz.

Mult mai aproape de noi, in presa romaneasca, lucrurile sunt la fel de incerte. Un articol recent despre numarul ingrijorator de cezariene efectuate in spitalele din tara, scris de un jurnalist respectat, se incheia astfel: „Nu pentru mama, nu pentru medic, ci pentru personajul principal al oricarei nasteri: copilul'. Si chiar daca parerea jurnalistului este ca un copil este personajul principal al propriei nasteri, ea este una care contrazice drepturile dobandite ale femeilor care pot sa dispuna de propriile corpuri, si deci sa aleaga cezariana sau orice altceva li se pare potrivit, tocmai pentru ca au intaietate in drepturi in fata copiilor lor inca nenascuti. Articolul cu pricina a generat dezbateri aprinse, dar si pareri pertinente.

Mult mai putine pareri au aparut in spatiul public cand una dintre cele mai cunoscute prezentatoare de stiri a declarat in timpul unei conferinte, pur si simplu, ca femeile nu sunt egale cu barbatii. Si in mijlocul tuturor acestor evenimente, mai este ceva. Oricat de mult am incerca sa fim emancipate – si aici vorbesc despre femeile ca mine sau ca tine, cea care citesti acest text –, stim ca nu am scapat nici noi, inca, de prostul obicei de a fi mai critice cu alte femei decat suntem fata de barbati. Si mai stim ca suntem la fel de critice cu noi insine – ca vrem mai mult decat vrem de la altii, ca toleranta noastra fata de defectele altor femei este minima si ca traim intr-o lume in care inca mai radem de bancuri cu blonde desi nu exista bancuri cu blonzi, in care femeia la volan este un personaj la fel de legendar si hilar ca imaginarul Bula si in care numim menajerele care lucreaza pentru noi, fara sa ne gandim de doua ori, „femeia'.

Si daca nu ne deranjeaza toate acestea si nici macar nu avem habar de drumurile inca mult mai complicate pe care femei de alte etnii sau cu alte orientari sexuale le mai au de parcurs pana sa ajunga la fel de „privilegiate' cum suntem noi azi, poate ar trebui sa stam o clipa sa ne gandim la toate aceste lucruri. Pentru toate astea mai avem, inca, nevoie de feminism.

Foto: Speaking woman from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK