Aveam 15 ani cind am decis sa o rup cu cea mai buna prietena a mea. 15 ani neintrerupti ne-am dat impreuna in leagane, am mers la aceeasi scoala, am organizat spectacole de varietati in scara blocului, am compus poezii care contineau cuvintul „amor', am completat oracole si am facut liste cu baieti pe care voiam sa ii sarutam. Dar baietii apareau si dispareau, la fel si colegele de banca sau amicitiile legate in tabere. Prietenia noastra ne astepta mereu sa o luam de unde o lasasem, cind ne intorceam din vacantele de vara.
Tin minte perfect momentul in care i-am spus prietenei mele un mare secret. La ceva timp dupa marturisire, singura persoana care nu trebuia sa il afle imi cerea socoteala. Prietena mea incalcase cea mai sfinta dintre regulile relatiei noastre: imi tradase increderea. N-aveam sa o iert niciodata, dar nici nu intentionam sa o inlocuiesc cu alta. Aveam sa imi petrec ce-mi mai ramasese din adolescenta de una singura.
Asa am inceput sa cultiv amicitia prin corespondenta. Pe Adriana o stiam din vacantele petrecute la bunici. Am dubii ca prietenia noastra ar fi functionat la fel de bine daca am fi locuit in acelasi oras. Asa, la distanta, secretele noastre erau in siguranta. Posta Romana a transportat caiete intregi de dictando cu povestile noastre, scrise fara ascunzisuri, ca in jurnal, ferite de ochii ageri ai mamelor noastre. Pastrez si acum o cutie cu toate scrisorile ei si ea una cu toate scrisorile expediate de mine.
Mi-am recapatat increderea in institutia prieteniei cind, la facultate, am intilnit-o pe Ana. Prietenia noastra s-a sudat instantaneu, la mare, unde am impartit camera cu tipul de care ea era indragostita si care a sfirsit indragostindu-se de mine. Cu Ana am impartasit cele mai tari betii, dansuri si aventuri ale studentiei. Mai important decit atit, prietenia noastra a supravietuit maturizarii ei rapide determinate de aparitia unui copil si a unui sot si chiar si celor citeva sute de kilometri care ne despart acum. Chiar daca nu vorbim cu saptaminile la telefon si chiar daca ne vedem de doua ori pe an, atunci cind o facem avem sentimentul ca nu ne-am vazut de ieri. Atunci cind ne intilnim, preferam sa o facem intre patru ochi. Ea isi poate descarca in liniste frustrarile de tinara sotie si mama, iar eu ii pot incredinta toate povestile vietii mele boeme, fara a fi judecata in vreun fel. Ei ii pot spune tot ce cred despre relatia ei, fara sa o menajez si fara sa ma tem ca ii ranesc sentimentele, asa cum ea imi poate da fara retineri verdictul despre ultima trasnaie pe care am facut-o. In relatia cu ea joc cartea sinceritatii pina la capat, carte care m-a costat la un moment dat o alta prietenie draga.
Privind la prietenele mele, constat ca se incadreaza in doua categorii: cele care se bazeaza pe tine atunci cind au nevoie de un umar pe care sa plinga, fara a fi contrazise, si cele care prefera sa iti spuna si sa le spui adevarul verde in fata. Daca Anei imi permit sa ii spun orice, prietena mea Miruna face parte din cealalta categorie. De cite ori ma duc la ea cu o problema, imi zimbeste compatimitor si ma aproba indiferent ce prostii debitez. Si se asteapta sa primeasca acelasi tratament din partea mea. „Daca eu sint distrusa dupa o relatie, in care el m-a facut sa sufar, e un ticnit si jumatate si vin la tine sa ma pling, nu am nevoie ca tu sa imi alimentezi trairile cu «da, este un timpit si tu esti o proasta pentru ca stai cu el etc.». Vreau doar sa ma asculti, sa imi oferi servetele si sa imi dai dreptate. O stii pe Oana, prietena mea din liceu. De cite ori a venit pe canapeaua mea din sufragerie si a plins! Mi-a povestit tot felul de magarii pe care i le-a facut dinsul. La un moment dat il uram. Il vedeam uneori in oras, cu ea sau cu altii, si imi venea sa ii spun in fata cuvinte grele. Pe ea insa incercam sa o fac sa rida, sa iasa din starea respectiva… Au stat impreuna patru ani, doi daca socotim perioadele in care au fost despartiti. De curind a pus punct singura relatiei si toti am rasuflat usurati. In urma cu doua saptamini a cunoscut pe cineva si este foarte fericita. Mie personal mi s-a dovedit ca de cele mai multe ori, chiar daca mi se spune cum sa procedez, fac tot ce simt sau cred ca este mai bine la acel moment. Decid singura, indiferent de mesajele pe care le primesc din jur. Sint constienta ca ele sint arhivate undeva si la un moment dat cred ca iau decizia de a renunta, parasi, cumpara etc. si pe baza lor. Dar nu am nevoie de critici si de o subliniere cu marker-ul a felului in care sint umilita si penibila. Vreau sa fiu sustinuta si inteleasa. Decizia oricum o iau eu.'
De aceeasi parere e si psihologul Mihaela Costea. „Daca prietena ta se afla intr-un moment critic si este bulversata, nu e cazul sa fii foarte directa sau transanta cu ea. Fii alaturi de ea neconditionat, chiar daca ti se pare ca greseste. Acum increderea ei in sine este foarte scazuta, iar un comentariu prea dur ar putea-o destabiliza si mai mult. Daca insista sa-ti ceara parerea, trebuie sa stii ca oamenii care fac acest lucru sint de obicei persoane care nu pot lua decizii sau carora le este frica de responsabilitate si riscuri. Au nevoie ca altcineva sa decida in locul lor si este foarte posibil sa fii invinuita mai tirziu sau sa te simti tu singura vinovata daca acel sfat ti-a fost urmat. Nu-ti exprima parerea daca aceasta implica o anumita trasare de directie, pentru ca ea trebuie sa decida. O poti ajuta cu intrebari reflexive: ce te leaga de iubitul tau, care au fost nevoile tale dintotdeauna, care sint visele si idealurile tale, te ajuta acest iubit sa-ti atingi idealurile sau te indeparteaza etc.?'
Page: 1 2