Despre asta si despre greselile pe care le fac parintii de azi, intr-un interviu care ridica multe probleme.
ELLE: Domnule profesor, orice parinte vrea sa descopere potentialul copiilor lui. Cum poate face asta?
Florin Colceag: Oamenii au uitat in mare masura, in clipa de fata, sa se uite la sufletul celui din fata lor. Societatea de consum ii face, vrand-nevrand, egocentrici si ei uita esentialul: faptul ca lumea nu e cantitativa, e absolut calitativa. Iubirea este o chestie calitativa, la fel increderea, libertatea, curiozitatea – nu se pot masura. Acestea sunt caracteristici de baza ale copilului, pe care adultul trebuie sa le regaseasca in el insusi pentru a putea sa-si inteleaga propriul copil si in ce directie se indreapta acesta. Daca uita sa empatizeze cu alti oameni, uita sa empatizeze cu propriul copil. Daca nu are puterea de a se pune in pielea altuia, atunci nu va putea privi lumea cu ochii unui copil, iar un copil care nu are feedback, nu are comunicare, nu are orizont de interes comun cu adultul, isi pierde increderea in adult.
ELLE: Dar de pe la ce varsta credeti ca un parinte poate sa-si dea seama spre ce se duce copilul lui?
F.C.: E prea general spus „un parinte. Depinde de parinte. Sunt parinti si parinti. De exemplu, statistic vorbind, un parinte care lucreaza la o multinationala sau la o companie care lucreaza dupa principii multinationale, avand de facut tot soiul de activitati, ramane obsedat de ele si in timpul liber si nu poate sa-si dea seama spre ce se duce copilul lui, pentru ca tot focusul lui mental devine schematic. Acolo copilul nu incape. Vedeti, era un sens cand barbatii lucrau si femeile cresteau copiii. Acei copii ieseau cu tot ce le dadea mama lor: daca mama lor avea intelepciune, ei dobandeau intelepciune – si asta insemna un mare lucru. Femeile au pierdut notiunea de mama, e un sindrom ingrozitor. Sunt femei din generatia a doua in campul muncii. Pe langa faptul ca parintii lor au fost indiferenti la problemele copilului – indiferenta care s-a datorat aceleiasi tensiuni existentiale create de viata zilnica –, femeile astea stiu iubirea numai din filme sau din carti, deci nu pot sa o transmita. Si atunci, a treia generatie este si mai suferinda. Acesti copii nu gasesc intelegere, nu gasesc deschidere la parinti si comunica cu calculatorul. In acest fel se formeaza o lume virtuala pe care noi nu o mai stapanim.
ELLE: Totusi, exista azi o generatie de parinti tineri care incearca sa faca tot ce pot pentru copiii lor, care cauta un parenting mai bun. Exista tot felul de curente, oamenii incearca sa se informeze.
F.C.: Sigur ca da, dar generatia asta de care vorbiti, cu mame cool si cu interes spre parenting, doritoare sa fie buni parinti, o cunosc foarte bine, fiindca lucrez cu acesti parinti. Nu cred ca am gasit pana acum vreo exceptie, dar ca sa nu exagerez o sa spun ca, daca nu toate, atunci majoritatea acestor femei au frustrari uriase. Vor sa-si schimbe sistemul de viata, nu le place ce fac, nu se simt bine in pielea lor, toate vor sa se intoarca intr-o comunitate umana, pentru ca traiesc intr-un mediu frustrant si isi dau seama ca transmit tensiunile lor propriilor copii, care incaseaza totul direct. Dar nu au solutii, pentru ca toate sunt produsul unui mediu pe care l-a format generatia anterioara, atat de artificial incat nu mai putem supravietui in el decat daca ne deformam. E o situatie absolut paradoxala, care se poate finaliza in doua moduri: aparitia unor generatii din ce in ce mai compromise, mai departe de natural, de uman, de un bun-simt, de valorile traditionale, mai apropiate de o lume totalmente iluzorie si artificiala; sau parintii vor invata sa fie cu adevarat parinti si isi vor depasi vechile lor probleme, creand astfel un drum mai bun, mai liber pentru copiii lor, care nu vor fi nevoiti sa calce pe aceleasi carari.
ELLE: Bun, si in conditiile date, in societatea in care traim astazi, ce trebuie sa faca un parinte care vrea totusi sa isi canalizeze copilul spre potentialul lui?
F.C.: Ce face un parinte grabit? Spune „Da, ii ofer sanse, il trimit la balet, la karate, la limba engleza, la pian, la orice, iar din momentul respectiv copilul ajunge supraaglomerat, nu mai are timp, nu mai are copilarie, nu se mai dezvolta odata cu mintea proprie. E un mic toreador in arena, un mic gladiator in fata publicului, pentru ca, sigur, el trebuie sa mearga la concursuri. El nu mai are copilarie, nu mai stie sa se bucure. Cand iese din aceasta masinarie, a pierdut umanitatea din el. Iar asta se dezvolta cel mai greu. Fara ea omul e subdezvoltat si performanta sa e mediocra.
ELLE: Si ce ar trebui sa facem, pentru a evita asta?
F.C.: Parintele trebuie sa isi dezgroape propriile abilitati, ingropate in timpul copilariei.
ELLE: Cum?
F.C.: In primul rand, sa se redescopere pe sine, ca parinte, sa isi dea seama ca nu este un bou in jug, ca nu este o marfa, ca este o sursa a cunoasterii, nu o resursa a companiei, ca are liber-arbitru, ca are o voce ce trebuie auzita, ca face parte dintr-o inteligenta colectiva care e capabila de mult mai mult decat o structura piramidala de comanda si control, ca e creativ, ca e capabil sa gaseasca solutii inedite la probleme diverse, vechi sau noi, ca are demnitate, ca are valori proprii, ca nu este doar o expresie a averii si puterii, ca poate fi la un moment dat precum Cervantes, care era sarac lipit, nu avea dupa ce sa bea apa, era imbracat zdrentaros, isi pierduse o mana in lupta de la Lepanto, dar a scris Don Quijote. Viata lui a avut sens. Altfel, viata ta ca adult nu are sens si nu poti spera ca vei face din copiii tai niste persoane a caror viata sa aiba sens.
Un copil are nevoie de intelepciune, de omenie, are nevoie de valori fundamentale pe care sa se catere ca sa-si formeze o personalitate puternica. De fiecare data cand gasesc un copil cu probleme, eu ma uit la parinte. Copilul copiaza parintele. Ce poate face un parinte cand vrea sa faca ceva cu copilul sau? Sa faca ceva cu sine! Sa-si faca revizie in viata proprie. E singurul lucru pe care-l poate face, fiindca asa cum e el, asa e si copilul.
Page: 1 2