„Ce ai de esti deprimat?” (de Marius Chivu)

O chema Lidia (ca pe mama mea), avea gropite si semana cu cantareata Sandra. Era jumatatea anilor 80 si, cand n-avea cu cine ma lasa acasa, mama ma lua cu ea la cooperativa de croitorie, unde-mi faceam temele pe o masina de cusut. In pauze, Lidia, care era mezina brigadei de croitorese, imi povestea tot felul de lucruri. Era o persoana vesela si radea mult. Odata mi-a povestit un film cu asemenea talent, incat radeam cu lacrimi ascultand-o. (Peste multi ani aveam sa si vad acel film si sa-i aflu titlul: The Party, cu Peter Sellers, care este si acum comedia mea preferata.)

Lidia s-a sinucis la 21 de ani. N-a prins Revolutia din 89. Croitoresele povesteau ca s-ar fi indragostit de un barbat insurat si ca ramasese gravida cu el. In acei ani, situatia ei era suficient de grava cat sa te gandesti la sinucidere.

Anul acesta s-a discutat mult despre sinucidere. In ultimii ani, Robin Williams n-a fost singurul artist care a facut-o. Chitaristul de blues Bob Brozman (care a cantat la festivalul de gen de la Sighisoara cu un an inainte de a se sinucide) sau designerul LWren Scott sunt doar doi dintre cei care si-au dorit suficient de mult propria moarte, insa moartea nici unuia nu a intristat planeta asa cum s-a intamplat cu disparitia lui Robin Williams.

Lumea nu era pregatita ca un actor de comedie atat de popular si de bogat, cu o familie frumoasa si in culmea gloriei, sa se confrunte cu o asemenea disperare si sa faca un asemenea gest lasandu-si familia, prietenii si fanii neconsolati. Jurnalistul Dick Cavett a scris in revista Time, care i-a dedicat actorului luna trecuta un intreg numar: „Robin stia si el toate astea. Moartea lui mi-a amintit de un moment petrecut intr-un club acum niste ani. Tocmai venise in culise dupa ce-i facuse pe spectatori sa se ridice in picioare de atata ras, cand mi-a spus: «Nu e ciudat cum ii pot ferici pe toti acesti oameni, dar nu si pe mine!?».

Ca multi altii, artisti celebri sau oameni simpli, Robin Williams suferea de depresie. Multi aud aceasta fraza: „Ce ai de esti deprimat?. Dar asta e, cum spunea Stephen Fry, un alt actor de comedie, ca si cum ai intreba pe cineva „Ce ai de esti astmatic?. Sinuciderea lui Robin Williams a adus in discutie, din nou, gravitatea acestei boli, a depresiei, pe care foarte multa lume inca nu o ia in serios.

Scriitorul David Foster Wallace (recent tradus si la noi cu romanul Matura sistemului, Editura Curtea Veche), care s-a spanzurat in 2008, si el in culmea gloriei literare, facea o analogie si spunea ca ideea sinuciderii se naste in agonia invizibila a momentului in care cineva, spre exemplu, alege mai degraba sa sara de la fereastra unui zgarie-nori incendiat decat sa moara ars de viu. Nu e vorba de dorinta nebuneasca de a sari sau de faptul ca moartea devine brusc atragatoare, ci de frica ingrozitoare de flacari.

Andrew Solomon, autorul bestseller-ului premiat cu Pulitzer si tradus si la noi, Demonul amiezii. O anatomie a depresiei (Editura Humanitas), a scris si el la moartea lui Robin Williams, in The New Yorker de data aceasta, un foarte emotionant si puternic eseu intitulat „Sinuciderea, o crima a singuratatii. Andrew Solomon reia intrebarea aflata pe buzele tuturor: de ce un om, o celebritate, care are in mod evident mult mai mult decat avem noi, ceilalti, alege sa-si curme propria viata? E ilogic. Si pe undeva nedrept, poate chiar sfidator.

Dar nu e vorba nici de egoism, nici de lasitate, asa cum oricine ar fi tentat sa interpreteze ratiunea unei sinucideri care, spune Solomon, nu este un comportament obisnuit; vine dintr-un impuls, pe cat de scurt, pe atat de puternic, in care dispare orice farama de vointa: „Sinuciderea lui Robin Williams n-a fost gestul cuiva lipsit de puteri pentru a lupta cu propriii demoni, a fost mai degraba un act de disperare comis de cineva care stia, in mod corect sau gresit, ca o asemenea lupta nu va putea fi castigata niciodata… Sinuciderea este o crima a singuratatii, iar oamenii cu faima si adulati pot fi inspaimantator de singuri. Inteligenta nu te ajuta in asemenea circumstante, iar stralucirea este aproape intotdeauna profund izolatoare. Sinuciderea lui Robin Williams demonstreaza ca nici unul din noi nu este imun. Daca esti Robin Williams si inca mai vrei sa te sinucizi, atunci cu totii suntem predispusi aceleiasi terifiante vulnerabilitati, cu totii suntem prizonierii propriilor noastre creiere defecte, iar singuratatea din fiecare este, finalmente, inviolabila.

Cuvintele grele si cumva lipsite de speranta ale lui Andrew Solomon au fost confirmate de multimea de (tentative de) sinucideri care au urmat mortii actorului. Sinuciderea este contagioasa, arata ca se poate, iar acest lucru este demonstrat: dupa ce Marilyn Monroe si-a luat viata, in perioada imediat urmatoare rata sinuciderilor in Statele Unite a crescut cu 12%. De altfel, statisticile spun ca la fiecare patruzeci de secunde cineva se sinucide si pentru fiecare sinucidere reusita exista alte saisprezece tentative esuate. Cu toate astea, nu pare ca luam foarte in serios depresia, cauza primara a acestui ingrozitor moment in care tu singur decizi sa nu mai existi.

Moartea lui Robin Williams m-a facut din nou sa ma gandesc zilele astea la croitoreasa Lidia. Am si acum o fotografie a ei, tip buletin. Cand mi-a dat-o, eram un pusti de 7-8 ani. Acum sunt cu mult mai batran decat fusese ea atunci, care a ramas mereu de 21 de ani. Nu pot spune ca mi-e dor de ea, caci nu am cunoscut-o atat de bine, dar cumva, nu stiu de ce, sunt sigur ca ar fi fost fericita. In fond, filmul ei preferat era The Party, in care niste tineri spala cu sapun un elefant intr-o piscina. (Dar si Robin Williams a jucat in Jumanji!)

Foto: Depressed man sitting under the tree from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK