Nu știu cât de familiară ești cu valul de filme românești din ultima vreme, dar îți spun că există câteva care chiar merită văzute. „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă', în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, intră de astăzi, 22 iunie, în cinematografele din țară.
Află că „filmul cu lesbiene', așa cum a mai fost descris de cei care nu înțeleg, de fapt, nimic din activismul tot mai puternic care, din fericire, are loc cu privire la comunitatea LGBT+, tratează o relație oarecare de iubire dintre două femei. Practic, în simplitatea sa, ar putea fi un film despre o relație oarecare dintre două persoane și atât, fiindcă, ghici ce, o relație de iubire nu cunoaște sex, cultură, religie & co.
Săptămâna asta, în cadrul emisiunii noastre #ELLEnutace, i-am avut invitați pe regizor și pe una dintre cele două protagoniste, Florentina Năstase. Ne-au vorbit despre curajul de-a face un astfel de lungmetraj în România zilelor noastre, dar și despre nevoia de diversitate în ceea ce privește cinematografia.
Așa cum probabil știi deja, ELLE celebrează diversitatea în diferitele sale forme – chiar ultimul număr a fost special dedicat acestui fapt! – și ne bucurăm de fiecare dată când găsim oameni care să o celebreze cu noi. Faptul că se vorbește despre astfel de lucruri reprezintă un început. Un început încet, foarte încet, dar bun. În ciuda faptului că există organizații care încearcă din răsputeri să oprească acest demers, iată că vedem din ce în ce mai mult activism, oameni care nu tac, cărora nu le este frică să vorbească și care întreprind acțiuni – fiecare în felul său – curajoase.
Cum spuneam și mai sus, „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă' e un film simplu. Simplu din toate punctele de vedere: a avut un buget redus, fiind un film independent, practic s-a susținut din sprijinul celor care au ales să muncească la el; a fost filmat într-un apartament oarecare din Capitală, pe parcursul a 12 zile, așa cum am aflat chiar de la regizor; nu are decoruri somptuoase și nici nu a fost produs cu echipamente profesionale sau artificii scumpe.
L-am văzut recent într-un screening special, fiindcă l-am ratat la ediția de anul acesta de la TIFF, unde a avut oficial premiera. Începe calm, chiar cu câteva conversații despre o fată foarte înaltă, ceea ce dă și titlul peliculei. Are un dialog modest, majoritar între cele două protagoniste, care vorbesc despre lucrurile cotidiene, nimic special, nimic care să te facă să-ți contemplezi existența. Și nu spun asta într-un sens negativ. O spun ca o constatare. E un dialog oarecare, între două proaspete îndrăgostite, dacă vrei, pe tot parcursul. Cred că portretizează un dialog pe care oricine l-ar putea avea, oricare două prietene, sau oricare doi îndrăgostiți. E un dialog stângaci, dar probabil asta îl și face atât de natural, în toată stângăcia lui. În afară de cuvântul „futut' care apare de foarte multe ori în aceste conversații, nu mi-a rămas nimic special în minte.
Nici nu pot să zic că mi-a trezit vreo emoție deosebită. Nici nu cred că vrea să fie genul de film care să aibă un impact profund emoțional asupra spectatorului. Nu am simțit sentimentul de dragoste, dar, de asemenea, nu îl simt în majoritatea filmelor contemporane. Ca să-ți spun sincer, în afară de „Call me by your name' – iată un film gay al zilelor noastre – nu cred că a mai fost vreunul care să-mi trezească vreo emoție într-adevăr puternică, în ultima vreme. Așa că nu condamn această peliculă. „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă' a ilustrat un gen de relație. Un gen de relație cu care nu mă identific. Și nu din cauza naturii ei (cum spuneam, puteau fi oricare alte două persoane de același sex sau nu), ci din cauza banalității. Probabil nu am fost niciodată pusă într-o astfel de situație. Probabil nu am avut genul ăsta de conversații în relațiile mele. Este o banalitate constantă în relația asta portretizată. Să vorbim despre… nimic. E un nimic care, iată, acum că scriu rândurile astea, îmi dau seama că-mi trezește un sentiment: mă enervează. Mă enervează mediocritatea conversațiilor.
O altă chestiune care m-a enervat – dar asta este independentă de film – este faptul că a fost refuzat la Muzeul Țăranului Român pe considerente homofobe. După ce alte două proiecții au fost întrerupte sau deranjate de apărătorii patriei și ale valorilor noastre profund ortodoxe anul acesta la MȚR, cumva nu mă mai surprinde nimic. Dar mi-e ciudă. Mi-e ciudă că i-am lăsat să câștige. Mi-e ciudă că avem oameni care au o voce iar noi le-o retezăm din frică, din prostie, din ignoranță. Și da, ignoranța înseamnă incultură, căci mi se pare că asta ne definește grozav ca popor. Și aplaud oamenii care nu tac. Așa cum nici noi nu o facem, așa cum nici acest film nu o face, așa cum nici tu nu ar trebui să o faci.
Deci da, du-te și vezi „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă'. Fă-ți o opinie personală. Învață să-ți formezi o viziune proprie în cunoștință de cauză. Poate pe tine nu te va plictisi filmul, poate ție îți va trezi emoții puternice care să te zguduie, așa cum alte filme m-au mișcat pe mine. Sau poate o să-l urăști teribil. Dar nu vei afla niciodată dacă nu îl vezi. Și ăștia care vorbesc degeaba, o fac pentru că există alții care să-i asculte. Alții la fel de indoctrinați, dezinformați și creduli. Orbi. Surzi. Ăștia care nu sunt în stare să-și formeze o opinie, căci sunt prea ocupați să asculte pe cele ale altora, care, de fapt, nu au nimic de spus.
So go! Dă un search pe Google și vezi în ce cinematografe din țară se proiectează filmul, ia-ți niște popcorn și dă-i o șansă. Nu are ce să strice.