Catalina Cara, o cântăreață de adăugat în playlist-ul tău: „În muzică vorbește sufletul”

Numele Catalinei Cara e relativ nou în industria muzicală, motiv pentru care ne-am spus că e momentul ideal să-i explorăm împreună traseul artistic.

Catalina Cara a lansat în ianuarie 2022 single-ul de debut al noului ei proiect, When You Give Me Love, prin intermediul căruia a vrut să transmită „bucuria de a trăi emoțiile și sentimentele așa cum sunt, fără a le complica, fără măști și fără a juca vreun rol.” Sound-ul piesei, care a debutat simultan pe platformele ELLE și la Radio Guerrilla, este diferit de ce se poate auzi în general pe posturile de radio de la noi, și cum muzica ei ne-a atras atenția, am vrut să aflăm și să împărtășim cu voi mai multe despre ce o inspiră și ce o motivează.

Catalina Cara s-a născut în Chișinău și ar putea vorbi cu orele despre copilăria ei, perioadă la care se gândește „foarte des, pentru că îmi dă acea stare de bine și încredere și pentru că îmi reamintește că ceea ce fac acum e ceea ce și-a dorit foarte mult Catalina cea de patru ani.” Îmi spune că a petrecut foarte mult timp la sat cu „buneii”, părinții emigrând pentru doi ani la Moscova. Povestește că i-a vizitat de câteva ori în Rusia în acea perioadă, învățând atunci și limba rusă. Tot pe-atunci mergea la școala din sat alături de copiii mai mari, ea având patru ani, și îi plăcea mult.

„Seara veneam acasă și bunelul, profesor de istorie și storyteller desăvârșit, îmi povestea despre personaje istorice, iar eu îl ascultam cu gura căscată.”

Deși a fost o etapă fericită a vieții ei, nu ezită să-și amintească și partea tristă, chiar dramatică pentru ea și părinții ei. „Despărțirile erau extrem de dificile și țin minte foarte bine cum mama mereu pleca atunci când eu dormeam, crezând că astfel mă scutește de lacrimi în plus.” Crede că acela a fost momentul în care s-a refugiat în muzică, „pentru a-mi exprima dorul de ei. Mă urcam pe pragul din fața casei buneilor și cântam de mă auzea tot satul.” Mai spune și că a fost de mică încurajată să viseze cu ochii deschiși și să nu se limiteze într-un anumit fel.

Mai târziu, în adolescență asculta mult soul și R&B, o adora pe Beyoncé și îi plăcea foarte mult Eminem, iar când a mers la facultate a început să asculte rock și s-a îndrăgostit de The Beatles și Queen. „Acum în playlist-urile mele găsești Raveena Aurora, Tom Misch, Masego, Black Pumas, James Bradley sau Marvin Gaye – What’s Going On e un album clasic și pe repeat.”

Așa că pasiunea pentru muzică a venit natural și treptat, „începând de la concertele din curtea buneilor și faptul că nu mâncam până nu-mi cânta unchiul la trompetă sau bunelul la acordeon, până când am mers la grădiniță, apoi la școală și toți educatorii și învățătorii le ziceau părinților că trebuie neapărat să fac muzică, să iau lecții de canto și eram solistă la toate ceremoniile.”

La 17 ani a plecat la studii, după ce în 2009 în Republica Moldova „au avut loc cele mai mari proteste contra guvernării pe care le țin eu minte”. A ajuns să studieze în Marea Britanie, inițial la colegiul Bellerbys, din orașul Cambridge, iar mai târziu a fost admisă la facultatea de muzică și actorie și s-a mutat la Londra. Mărturisește că nu s-a numărat printre studenții care s-au acomodat repede sau care și-au dorit să plece de acasă, dar adaugă că anii de studenție „au fost destul de depresivi pentru mine și m-au blocat cumva pe câțiva ani”.

Avea colegi dintr-o mulțime de colțuri ale lumii și își amintește „cât de toleranți și empatici erau profesorii cu noi și cât de mult se punea accent pe relația asta reciprocă de prietenie între elevi și profesori”, aspect pe care nu îl regăsise în Moldova, „unde majoritatea profesorilor se luptau cu o ușoară iluzie a superiorității”. Adaugă: „îmi adoram, însă, profa de biologie și sper să vadă acest interviu”.

La facultate i-a fost mai dificil la început pentru că toți „colegii mei de la actorie aveau deja o experiență oarecare. Eu jucam instinctiv și asta era foarte natural, pentru că nu mă gândeam la reguli, de exemplu să nu mă întorc niciodată cu spatele la public, că tot asta a fost prima critică pe care am primit-o când am jucat în piesa Rinocerii, de Eugen Ionesco.” Când descrie acea etapă a vieții ei, Catalina povestește că a învățat multe lucruri utile, pentru că avea restricții de urmat. Punctează că în acel moment simțea că nu își putea manifesta tot potențialul creativ și că tot atunci n-a înțeles un lucru pe care acum îl conștientizează foarte bine: „facultatea e cel mai mult despre conexiuni și networking, despre prietenii și să cunoști oameni care au aceleași interese comune ca și tine”.

Cu experiență și în actorie, o rog să-mi detalieze dacă asta s-a reflectat în vreun fel asupra procesului artistic din muzică. Spune că a cunoscut „multe celebrități și unele din ele mi-au servit drept exemplu de cum mi-aș dori să fiu dacă aș ajunge vreodată un artist faimos”. Deși nu a exploatat pe cât s-ar putea acest domeniu, a avut de învățat: „să ies din zona mea de confort, să lucrez bine cu oameni diferiți și să comunic cu ei, să mă scutur un pic de timiditate. Toate aceste lucruri m-au făcut un artist mai bun, mai prezent”. Cel mai frumos rol pe care l-a avut, își amintește, „a fost de prințesă, din perioada Reginei Victoria. Am purtat pentru prima dată un corset autentic și am rămas și cu o rană micuță pe burtă după asta. Talia mea avea vreo 48 de centimetri în el și era atât de strâns încât simțeam fiecare picătură de apă pe care o beam.”

O întreb cum se raportează la muzică, dacă crede că e un domeniu care se învață la școală sau mai mult în practică. Îmi spune că „orice artist trebuie să aibă măcar o bază de teorie și istorie muzicală, însă avem atât de multe cazuri când cei mai talentați și mari artiști nu învață asta la școală”. Crede că „foarte des școala blochează creativitatea”, lucru care este „problema multor instrumentiști sau vocaliști, de exemplu, care abia au absolvit conservatorul și au o tehnică impecabilă, însă le lipsește originalitatea și stilul personal. Asta nu se învață nicăieri și se construiește doar din practică, mult talent și intuiție”. Ceea ce contează cu adevărat însă, spune Catalina, e „starea pe care ți-o dă cel care se află în scenă, nu că a cântat impecabil, a avut toate vibrațiile acolo unde trebuie sau nu a avut nici o notă falsă”.

Mai târziu față de interesul pentru muzică a apărut și pasiunea pentru scris și Catalina crede că a descoperit că îi place foarte mult asta abia acum, „când am lucrat cu băieții de la Yin Creatif proiectul meu de debut, Leap Year Baby„. Numele albumului ei indie-pop face aluzie la un detaliu simpatic – Catalina s-a născut pe 29 februarie, așa că nu își sărbătorește în fiecare an ziua de naștere.

Nu pot să nu o întreb de ce a ales să se întoarcă în Moldova și să renunțe la o potențială carieră în străinătate. Se simțea împlinită la Londra și era în zona ei de confort, dar a decis spontan să revină acasă. Îi lipsea „timpul petrecut cu familia și mi-am dorit mult să stau un an acasă, doar cu ai mei, la casa lor din pădure, să-mi încarc sufletul cu dragoste, liniște, inspirație, miros de verdeață și ciripit de păsări la cinci dimineața”. La scurt timp, a izbucnit pandemia, iar în lockdown a început să scrie mai mult muzică, dar și să apeleze la case de discuri, dorindu-și neapărat să facă muzică.

„Mi-am amintit atunci că o aveam în (lista de, n.red.) prieteni pe managera mea de acum, Aprilia Ivănescu, și că nu mai vorbisem cu ea de vreo 10 ani. Am îndrăznit să-i scriu și să-i trimit mai multe chestii la care lucrasem și așa a început colaborarea noastră”.

Când o parte din restricții s-au relaxat și a putut călători în siguranță la București, Catalina a venit și a făcut cunoștință cu Mihai Ristea ca să vadă dacă pot lucra împreună.

Conturând pașii pe care îi urmează înainte ca o piesă să fie gata de lansare, Catalina spune că încearcă să mizeze pe primele idei și să-și amintească ce a vrut, de fapt, să comunice inițial. Punctează că „în muzică vorbește sufletul, nu e un discurs neapărat rațional. Mi se întâmplă des să am dialoguri interioare despre intenția unei piese, să fiu convinsă 100% că vine dintr-un loc bun, că e ceea ce simt cu adevărat”. Iar în ceea ce privește inspirația, spune că „depinde foarte mult de oamenii pe care îi am în jur atunci când lucrez. Nu pot să-mi explic de ce, dar sunt unii oameni cu o energie atât de dominantă, care simt că mă acoperă și blochează”. Atunci când scrie, îi place să fie deschisă și liberă. Totuși, recunoaște că își găsește inspirația mai mult în muzica internațională, dar că și România are multe proiecte muzicale care o inspiră. Sunt curioasă să știu cu cine și-ar dori să colaboreze și mărturisește că i-ar plăcea „enorm cu băieții de la Golan. Iar Valeria Stoica e vis.”