Casanova + Codrescu cool?, (Alex. Leo Serban)

Lui Dumnezeu ii era placuta dragostea la Venetia si ingaduia ca bisericile Sale sa laude viata, iar pictorii Lui sa glorifice trupul”, scrie Andrei Codrescu in acest roman desfatator si destupat care este Casanova in Boemia, continuind: „Citiva senatori zelosi si neinduplecati, fara indoiala impotenti, au incercat sa opreasca aceasta combinatie de amor dei si amor personae dar, in mare parte, au esuat lamentabil. Tiepolo picta cu lumina, Vivaldi facea palazzi sa vibreze, iar Zanetta tinea in miini inimile tuturor. Manastirile erau pline de fete iubitoare, bine-crescute, care aveau aventuri ce azi par imposibile”.

Fericita epoca, binecuvintata urbe! Cum sa nu ne amintim, citind aceasta carte – care este cel mai bun „sequel' la Povestea vietii mele, propriile amintiri ale lui Giacomo Casanova, zis si Cavaler de Seingalt –, de Craii de Curtea-Veche, sublimul roman-poem al lui Mateiu Caragiale?

Si acolo se vorbea de veacul al optsprezecelea, „cel din urma al bunului-gust si al bunului plac', rapus sec, cu o lovitura de ghilotina; si nu cred ca ma insel prea tare daca citesc in romanul lui Codrescu – virtuoz tradus de Ioana Avadani! – o dezvoltare, plina de intelepciune si imaginatie, a acelor citeva pasaje extatice din Craii… in care Mateiu face apologia unui secol cristalin (ca un candelabru din sticla de Boemia) si libertin (mai curind Diderot decit Sade): si acolo, ca si aici, dantelaria decoltata a frazelor, lasind sa se ghiceasca puful unui pubis filozofal, este acompaniata de cadenta de clavecin bine temperat a imaginilor – ele insele un ecou al epocii. Si i-a fost sortit acestui veac – scria, pe vremuri, Mateiu – sa sfirseasca in singe…

Codrescu gaseste o splendida metafora pentru a vorbi despre aceasta – aceea a oglinzilor: „Casanova nu obosea sa vorbeasca despre urbea natala, desi ea (Venetia era negresit o femeie) il izgonise de trei ori. (…) Cita lumina sa intre intr-o camera sau sa cada pe un trup – iata o arta la fel de subtila si complexa ca arta dantelareselor sau a sticlarilor. – M-am nascut intr-un oras al secretelor, cel mai de pret secret fiind stiinta manipularii imaginii reflectate.

Unele epoci, in care lumina cade bine, sint splendid de venetiene. Peste altele se lasa intunericul. Tacerea lui trimitea din nou la maruntul sfirsit de secol si la tristetea unui inceput nou, pe care-l vedea deschizindu-se intru stridenta fara limite, lipsa de maniere, vulgaritate. Subtilitatea, lucrarea stratificata a secolelor, nu mai era apreciata'. Sa ne mai amintim cum, printr-un tunet de orga, catedrala rococo a clavecinului se clatina si cade?

In cartea sa, Mateiu Caragiale ii pune pe cei trei crai sa-si ascunda fetele cernite la vederea ororii si a terorii care incepeau; Codrescu, in a sa, acopera oglinzile – si intelegem, astfel, ca peste anumite epoci „se lasa intunericul'… Dar Casanova in Boemia nu este, nicicum, o carte pesimista. Dimpotriva, e plina de vitalitate, de joie de vivre si de rafinament, aidoma protagonistului sau; in fond, simplul fapt ca l-a „reinviat' pe Casanova si ca, citindu-l, ne dam seama cit ne lipseste spiritul lui – in epoca noastra plina de elefanti savanti si de comisari corecti-politic – spune multe.

Punindu-ne in fata oglinda lui Casanova – un Casanova real, in carne si oase, nu papusa mecanica imaginata de Fellini! –, Andrei Codrescu este in acelasi timp tandru cu el si subversiv cu „oglinda epocii' in care se priveste.

Articol publicat in ELLE Iulie 2005

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro