Longtemps, nu reuseam sa trec de primul volum al Cautarii timpului pierdut – acela care incepe, tocmai, cu Longtemps… Ma scufundam toropit in iarba inalta a frazelor proustiene, savuram fiecare fir, fiecare miscare a fiecarui fir, fiecare fir de miscare a fiecarui fir – si nu mai ajungeam la finis. S-a spus despre arhitectura acestui monument literar ca este ca o „catedrala', cu frazele lungi si aparent alambicate – arcurile, nervùrile si vitraliile acelei catedrale. E o imagine posibila, dar nu ma dau in vint dupa ea.
E-adevarat, Proust insusi era mare amator de biserici vechi, in stil roman, si de vitralii (gotice); dar mi s-a parut intotdeauna ca a prelua o imagine a unui scriitor – care functioneaza foarte bine in opera acestuia – si a o translata in comentariul acelei opere are ceva comod, chiar lenes… Or, scriitura lui Proust este orice, numai „lenesa' nu!
Ce-i drept, efortul (titanic) de a duce la bun sfirsit o opera de 2.401 pagini (doua mii patru sute una; atit are editia paperback pe care am luat-o cu mine la Buenos Aires) poate fi asemuit constructiei unei catedrale. Dar atit. Daca la originea tiparului unei catedrale sta copacul (un copac privit de jos, de la firul ierbii, care se „pierde' pe cer cu ultimele sale ramuri, abia vizibile), atunci poate ca ar trebui sa consideram copacul – si nu modelul sau in piatra, catedrala – tiparul constructiei proustiene.
Trunchiul acestei constructii este memoria – adica amintirile persoanei intii; ea bifurca intruna, suind in comparatii aparent nesfirsite, in timp ce alte si alte ramuri ale memoriei se bifurca la rindul lor. Toate comunica, pentru ca in ele urca sevele aceluiasi trunchi. Cititorii neatenti si grabiti (unul dintre ei, Germaine Greer, a scris recent un editorial in The Guardian in care ii ironiza pe cititorii atenti ai lui Proust – printre care si Nabokov – ca isi „pierd vremea' citindu-l; cineva i-a raspuns – pe forumul ziarului – ca e mai profitabil sa-ti „pierzi vremea' cu Proust decit cu Greer!) l-au acuzat adesea pe Proust ca bate cimpii, ca despica firul in paispe si ca analogiile sale sint nu doar obositor de interminabile, dar si vagi. Or, nimic nu e „vag', in tesatura frazelor proustiene!
Daca se-ntinde, pe-atitea zeci de pagini, cu analiza unui gest, a unei amintiri, a unui detaliu, Proust o face pentru a fi – tocmai – cit mai exact. O face cu minutia (sublima) a cuiva care ar incerca sa urmareasca drumul ultimului valatuc de fum prin aer… In cautarea timpului pierdut incearca (si reuseste) sa surprinda conturul acestui fum prin aer. Nimeni nu a dat atita consistenta nemuritoare unui lucru atit de impalpabil precum memoria.
Asa incit, daca ma-ntrebati, va voi spune ca merita cu prisosinta sa va „pierdeti timpul' cu Timpul pierdut. Viata este prea scurta pentru a nu il citi pe Proust.
Articol publicat in ELLE Ianuarie 2010