Multi dintre noi ne facem un titlu de glorie din faptul ca nu avem televizor, ca nu ne uitam la stiri, ca nu ne intereseaza ce se intimpla in lume. Pina sa citesc Revolta Orientului, cartea lui Carmen Gavrila, corespondent pe probleme externe al postului Radio Romania Actualitati, Orientul Mijlociu era un loc indepartat pe harta, unde se intimpla revolutii, razboaie civile si atentate. Pret de 300 de pagini, am primit cea mai clara si mai complexa lectie despre istoria recenta a uneia dintre cele mai fierbinti zone de pe glob, o zona in care fenomenele sociale si politice sint atit de complicate, incit nici o stire televizata, nici un talk-show sforaitor nu poate avea ambitia ca le acopera cu adevarat.
Scrisa dupa notitele adunate in peste 20 de deplasari in Iran, Libia, Siria, Fisia Gaza sau Liban, cartea a pornit de la relatari si interviuri pe care Carmen le-a avut cu importanti lideri de stat si reprezentanti ai miscarilor religioase din regiune, la care a adaugat impresii si concluzii din propriile experiente avute intr-un spatiu pe care il indrageste si pe care il asociaza in multe privinte cu Romania.
ELLE: Cum ai ajuns de la studiul limbii persane in facultate la job-ul de corespondent de razboi?
C.G.: Cind eram mica, citeam din biblioteca alor mei mai ales povestile nemuritoare din Orient, dupa care prin gimnaziu mi se fixase ideea sa fac orientalistica sau istoria religiilor, cu Eliade portdrapel, evident. Cind a fost vorba sa dau la facultate, ma gindeam sa dau la hindi, numai ca hindi se facea din doi in doi ani si in anul respectiv nu era, asa ca am ales persana. Eram fascinata de zoroastrism, vechea religie de dinainte de Islamul actual, asa ca nu am stat foarte mult pe ginduri. In timpul facultatii mi-am dat seama ca era o alegere prea academica si ca eu nu prea aveam stare. Imi place sa studiez si sa citesc mult si acum, dar am nevoie sa si povestesc altora, si nu unui cerc restrins, cum se intimpla de obicei in spatiul academic. Asa am ajuns sa lucrez la radio, mai intii in departamentul Social, dupa care pe Externe, iar in 2004 am ajuns prima oara in Iran, la niste alegeri parlamentare. Culmea e ca aia a fost prima mea iesire din tara.
ELLE: Banuiesc ca a fost un soc cultural…
C.G.: Nu chiar, pentru ca, intr-un fel, eram pregatita. Fusese visul meu de ani de zile sa ajung in Iran, dar tara asta mi-a intrecut toate asteptarile. Era totul mult mai fain si mai viu decit citisem. Foarte multe lucruri pe care le citisem despre Iran erau prea in alb si negru, iar eu acolo am descoperit o lume foarte nuantata, cu foarte multe contraste si paradoxul e ca mi s-a parut ca seamana foarte mult cu Romania, in sensul ca nici Romania nu poate fi etichetata si ambalata prea usor. Dupa Iran au urmat restul: Liban, in timpul razboiului din 2006 dintre Hezbollah si Israel, Fisia Gaza…
ELLE: Care a fost, dupa tine, cea mai periculoasa deplasare?
C.G.: As zice ca cea din Egipt, din timpul revoltelor din 2011. E mult mai usor sa te feresti cind ai de-a face cu un razboi clasic, ca acela din Liban, in care aviatia israeliana arunca anunturi inainte sa bombardeze, ca sa fie evacuata populatia civila. In Gaza, de asemenea, daca ai un fixer (un localnic care te insoteste unde ai treaba), esti cit de cit protejat. In Egipt, in schimb, eram absolut singura in mijlocul unei multimi despre care nu stiam in ce directie o va lua. E greu de anticipat psihologia maselor, nu stii ce anume o sa le declanseze furia. Erau momente de acalmie, dupa care izbucnea cite ceva de la un nimic. Cel mai grav era cind te trezeai prins intre doua tabere, pro si anti-Mubarak.
Pe mine era sa ma calce o camila, in timp ce fotografiam protestatarii. Am avut noroc ca in ultimul moment m-a tras cineva de brat. Ar fi fost culmea: marele corespondent de razboi, calcat de o camila! Toata lumea moare eroic, numai eu calcata de camila. Tipic mie! (ride) Nu spun ca nu au fost momente in care mi-a fost frica. Dar se pare ca am singe rece in momentele de criza. Odata, in timpul deplasarii din Liban, am mers sa transmit pentru radio dintr-un oras pe nume Tir, pentru ca acolo erau amplasate antenele de sateliti si toti jurnalistii mergeau acolo sa isi faca transmisiunile. Aviatia israeliana anuntase ca la ora 6 va bombarda drumul dintre Tir si Saida, oraselul in care stateam, pe cind eu la 5,45 am avut transmisiunea. La 5,55 am plecat din Tir cu o masina inchiriata. Am mers cu 200 la ora intr-un hirb, pe niste drumuri care mai fusesera bombardate, cu geamurile lasate, pentru ca daca ar fi explodat ceva in preajma masinii, cioburile ar fi sarit inspre noi. In urma se ridicau flacari si exploziile se apropiau tot mai mult in spatele masinii. Cind am ajuns in sfirsit in Saida, nu-mi mai simteam fata de la vint. In seara aia, am sarbatorit mincind inghetata. Lucrurile astea marunte te tin normal la cap, indiferent ce s-ar intimpla. Altfel sint un om destul de emotional, dar cind e o situatie de criza, sint cel mai calm, calculat si cu capul pe umeri om pe care il cunosc. Asta m-a facut sa ramin intreaga la minte, pentru ca am vazut o gramada de orori pe acolo… Am vazut cum, dupa bombardamente, ultimii membri ai unei familii de musulmani cautau printre darimaturi rudele disparute si adunau pe o patura resturi carbonizate de corpuri umane. Mirosea ingrozitor. A trebuit sa-mi fac treaba, sa vorbesc cu oamenii aia, sa-i intreb ce s-a intimplat, sa fac fotografii. Cind am ajuns la hotel, am facut trei dusuri si tot mi se parea ca imi miroase pielea a carne carbonizata. Toate astea mi le pun intr-o cutiuta si le rezolv mai tirziu, cind sint in siguranta. Atunci, pe loc, nu ai voie sa te lasi influentat, ca o iei razna.
ELLE: Ca jurnalist, ce masuri de siguranta iti iei cind pleci intr-o zona de conflict?
C.G.: Tu ma intrebi cum e cu jurnalistii romani sau cu cei straini? Pentru ca cei de afara pleaca cu o echipa intreaga de securitate, cu fixeri, cu masini blindate. Chiar ma uitam cu jind la echipa BBC, in care, in jurul unui reporter, roia o armata de producatori, cameramani si bodyguarzi. Pe cind eu eram singura. Pe de alta parte, esti mai protejat asa, pentru ca nu iesi in evidenta. Lucrind pentru radio, mie nu-mi trebuie mare lucru: un aparat de inregistrat si unul de fotografiat. Totusi cred ca cea mai buna masura de siguranta pe care ti-o poti lua este sa te documentezi foarte bine. Trebuie sa stii nu doar ce se intimpla in tara respectiva in ultimii doi-trei ani, trebuie sa stii si istorie, si cultura locala. Eu citesc foarte multa literatura din regiune pentru ca asa aflu cum gindesc oamenii, ce ii misca; ascult muzica lor traditionala. Am vazut foarte multi jurnalisti care umbla cu fixer-ul dupa ei, cu translatorul sau prefera sa ia declaratii doar de la vorbitorii de limba engleza. Dar in felul asta nu au acces la toate categoriile de populatie de acolo. Vin, executa rapid ce au de facut si pleaca. E atit de important sa stai acolo, sa te plimbi, sa-ti faci cumparaturile de unde si le fac ei. Eu mereu am incercat sa ma amestec cu oamenii. In Iran am stat intr-unul din cartierele obisnuite, cu clasa medie, ba chiar saraca. Am luat cina cu ei, am fost in casele lor, am stat pe jos, am mincat pe jos.
ELLE: Cum ai ajuns in casele lor?
C.G.: Mie mi-a fost mai usor sa ma apropii, asta si pentru ca Romania e vazuta in continuare destul de bine in Orient. Oamenii mai in virsta nu au uitat de legaturile pe care tarile lor le-au avut cu Romania comunista. Unii isi mai aduc aminte de tractoarele romanesti, de Nadia Comaneci, de Hagi, mai nou si de Mutu. Revenind la ce m-ai intrebat, sint oameni primitori, mai ales daca nu te uiti de sus la ei, daca te vad ca esti politicos, ca ii tratezi omeneste, ca nu ai prejudecati in privinta lor. Asta nu inseamna ca trebuie sa-ti pierzi identitatea. Eu nu uit niciodata ca sint Carmen Gavrila, romanca, crestin-ortodoxa, cu educatia cutare, cu principiile si cu valorile mele. Am vazut jurnalisti intoxicati de Orient. Orientul poate sa te cucereasca si sa te fure cu totul si atunci iti pierzi complet obiectivitatea.
ELLE: N-ai preluat nimic din stilul de viata intilnit acolo?
C.G.: Ce am preluat a fost o narghilea facuta manual pe care am folosit-o in citeva ocazii, cind au mai venit prieteni in vizita. Si da, imi plac unele broderii orientale, pe care le-am adoptat pe citeva haine. Dar cam atit. Am invatat foarte multe din felul lor de a gindi, am realizat ca exista un spatiu in care timpul curge altfel decit la noi, ca oamenii se raporteaza altfel la munca, la proprietate, la consum. Evident ca isi fac griji pentru ziua de miine, evident ca ar vrea o situatie mai buna pentru copiii lor, mai ales acum, ca a explodat in Orient o generatie care n-are nici o legatura cu cea a parintilor lor. Eu in carte am incercat sa surprind contrastele astea. Cind am ajuns in Iran, in zona de nord a Teheranului, care e foarte bogata, foarte hip, am ramas socata sa vad pe strazi masini extraordinar de scumpe. Una dintre tensiunile din Orient este cauzata fix de polarizarea asta extrema: e o diferenta foarte mare intre patura foarte subtire a bogatilor si marea majoritate care este foarte saraca.
Page: 1 2