Carla’s Dreams despre diferența între o piesă de succes și o piesă de valoare

Carla's Dreams crede că muzica se poate face în multe feluri, dar numai uneori, cu eforturi, ajungi să creezi ceva magic.

Sunt mici șanse să nu fi auzit până acum de Carla’s Dreams. Proiectul muzical importat din Republica Moldova e abonat permanent la topurile românești, de câțiva ani încoace, iar imaginea misterioasă pe care o cultivă băieții i-a transformat deja într-un mit. La asta se adaugă și muzica lor – e pop, dar e interesantă, are mesaje de transmis, e bine construită și mereu trăgând influențe din cele mai diverse zone. Și ajunge mereu să fie fredonată, cântată, să rezoneze cu cele mai nișate părți ale publicului. E, foarte pe scurt, recognoscibilă și ajunge să se lipească de creierele celor care o consumă ca timbrul de scrisoare, deși nu ar zice nimeni că piesele semnate Carla’s Dreams sunt cele mai catchy din univers. La toată treaba asta se adaugă colaborări, piese pentru alți artiști români… practic, o întreagă activitate atât de frenetică încât te miri cum reușesc și care sunt resursele acelea aparent inepuizabile de inspirație pentru atâta muzică.

Chiar despre asta am vorbit cu vocalul trupei Carla’s Dreams la ședința foto pentru ELLE Style Awards (unde trupa e nominalizată la trofeul Best Male Artist), într-un interviu video pe care îl poți viziona mai jos. Ce am aflat despre cum își gândesc muzica? Ei bine, totul mi-a fost explicat prin metafora inspirată a unui dansator care își face numărul undeva departe de ochii publicului, care dansează pentru sine, în fața unei ferestre. „Clar că e un șir de rigori pe care noi le respectăm, vorbesc acum de tot procesul necesar pentru a face muzică largă, ca să putem să facem bani, ca să putem să menținem. După asta, partea cealaltă, muzicală, pe care o facem iată-așa, la fereastră, dansând. Dar el e proporționat așa astfel încât să putem să ne menținem vie partea comercială, ca să putem să avem suficiente resurse pentru a investi în partea cealaltă. Și să ne rămână și nouă, clar. Nouă pensie nimeni n-a să ne daie”, mi-a spus în amiaza de toamnă Carla, în curtea unor foste fabrici, când eram întrerupți din discuție doar de insistența unei ciori de a-și sparge deasupra capetelor noastre nuca obținută cine știe pe unde.

CONȚINUT VIDEO ELLE

„Au fost mai multe piese în care lumea n-a crezut, de exemplu Beretta, da? Cu câțiva ani în urmă, ascultând piesa asta, nici o persoană de la radio nu avea să spună că asta e o piesă de radio. Never fucking ever. A fost number 1.”, mi-a zis cu un pic de satisfacție care se prea poate să fi mijit dincolo de vopseaua neagră care îi acoperea fața și de ochelarii cu lentile prin care nici măcar nu se întrezărea umbra vreunei priviri. Vorbește despre o piesă complicată, care poate părea altfel la prima audiție, dar care e, ca multe dintre piesele lor, mai întunecată decât pare. Pentru a găsi semnificația versurilor și mesajului din Beretta există deja thread-uri întregi de comentarii între fanii hardcore, cei care încearcă încă să își dea seama dacă în melodie e vorba despre dragoste, artă, suicid sau despre altceva. Beretta a ajuns, evident, în top, și a și strâns de la lansare peste 43 de milioane de vizualizări pe YouTube, pe pagina oficială Carla’s Dreams.

„Nimeni nu știe (ce e o piesă de radio, n.red.)”, îmi spune Carla. „Sunt piese mai mult sau mai puțin catchy, și asta e clar că vine cu experiența. Nu, Beretta nu face parte din piesele astea, asta e sigur. Iată, aici compromisul a fost unul pozitiv. Pentru că e foarte bine că un public larg aude și astfel de piese. Eu am dat un exemplu de la noi, dar sunt piese, nu? Majoritatea artiștilor pe care eu îi știu au piese largi, dar în același timp destul de complexe și care măresc nivelul de pretenție al publicului. Ceea ce-i pune pe alții în dificultate. Și, respectiv, se mărește nivelul general, ceea ce este bine pentru noi, pentru toți. Inclusiv în ceea ce ascultăm la radio. Nivelul se mărește. Asta este super, super bine.”

Îl întreb, curioasă, cum știe când a dat lovitura. Cum știi că ai o piesă de nota 10, una care va sparge și topurile, dar cu care să fii și tu, ca artist, fericit? De care să fii mândru și care să te facă să crezi că poți mai mult și mai bine?

Carla’s Dreams nu pică în capcana flatării. Îmi spune că, în întreaga lor producție, sunt câteva, nu toate, sunt câteva care sunt într-adevăr piese bine scrise, dar restul, nah…'. Nu e modest, doar că pare să știe foarte clar ce face și știe, mai ales, să își evalueze foarte bine munca și cere mereu mai mult de la ea. „Majoritatea materialului nostru, dacă e să dăm o notă generală, este pe un 8, 8 și ceva.” Îi spun că e prea critic, dar mă contrazice. „Nu este foarte critic, ăsta este adevărul, pentru că există și piese care au fost așa, niște…. în care dansatorul a căzut. Înțelegi?”, revine el la metafora inițială.

„Deci e tot un dans”, îmi spune, „un dans atât de contemporan încât ți se pare că el nu dansează, dar pur și simplu caută ieșirea de acolo. Ele nu că nu sunt calitative, ele sunt extrem de personale. Acolo nici măcar nu poți vedea dansatorul. Acolo e draperia trasă un pic, vezi, așa, numai un pic de siluetă, știi? Sunt și piese de 10, nu multe, cred că vreo 3-4. Iată, Beretta e o piesă de 10, după părerea mea. Poetic și murdar e o piesă de nota 10, după părerea mea. Te rog e o piesă de 10, deși, iată, tot foarte largă. Ele-s mai multe. Cred că… hai că 10 e mult spus, foarte bune, iar asta este cumva plafonul nostru.”

Însă ce face diferența între o piesă de succes și una de valoare, îl întreb, cu adevărat curioasă ce părere trebuie să aibă despre asta cineva care produce de atâția ani piese Carla’s Dreams care par să bifeze, în majoritatea lor, ambele criterii.

„Noi putem să lucrăm așa și am încercat să lucrăm așa și am și lucrat așa. Adică scriind pentru un rezultat”, îmi spune. „Its not fun, în primul rând, te face așa… îți crește un pic… e un masaj de orgoliu. Clar, pentru că eu pot să… Dar el nu este transcendent, pentru că tu nu furi nimic din tine. Tu pur și simplu scoți din tine toate creioanele pe care le ai, exact ca dansatorul. Imaginează-ți un dansator care nu știe nici piesa, nici tempo-ul, nici stilul, nimic. Și dansează. El, dacă dansează de 10 ori, diferite stiluri și tempo-uri, o dată o să fie acolo ceva superb. Dar poate nu. Noi avem zeci de piese care n-au fost lansate, dar asta nu înseamnă că n-o să continuăm să le facem așteptând ceva magic. Dar dacă vrei s-o calculezi, poți. Noi putem și majoritatea pot. E o întreagă industrie care se ocupă cu asta. Sunt producători, sunt textieri și așa mai departe. Noi facem singuri și de-asta avem cumva, cum să spun, este un privilegiu, dar plătit scump, de a face cam ce vrem. Respectiv, noi, până când reușim să facem suficient material larg, ca să nu trebuiască să recurgem la matematică. Iată, cam ăsta este răspunsul.” E clar?