An de an, cineva se gaseste sa ma intrebe de ce merg la Marsul Diversitatii, asa cum se numea pana acum parada LGBTQ din Bucuresti. De obicei spun ca din bun simt. Raspunsul mai lung e mai jos.
Nu imi e foarte clar de unde sa incep, dar, probabil, cel mai nimerit ar fi sa va povestesc cum s-a nascut marsul si cum a ajuns el sa se raspandeasca in lume. Povestea noastra s-a intamplat pe 28 iunie 1969 in New York. Poate ca v-a trecut pe la ureche numele Stonewall, iar daca nu, nu ar strica deloc sa vedeti documentarul Stonewall Uprising'. Ei bine, Stonewall Inn era un bar amarat din Village, detinut de mafie, unde obisnuiau sa se intalneasca persoanele gay, dar si tot soiul de alti oameni exclusi, la vremea aceea, din societate.
Erau timpuri grele pentru gay, mai cu seama ca, dupa al doilea razboi mondial, dorinta populatiei de a se reintoarce la armonia de dinainte dezlantuise o paranoia generala. Asa se face ca persoanele gay nu isi gaseau de lucru, erau concediate, urmarite de FBI si hartuite de politie. Asta atunci cand nu erau internate in sanatorii, dat fiind ca homosexualitatea era la acea vreme considerata o tulburare mintala.
In contextul acesta, o multime de outsideri isi gasisera adapostul in Greenwich Village. Iar multi, probabil, frecventau localul de pe Christopher Street, de care politia mituita se tinea uneori departe. Doar ca inainte de revolta de la Stonewall, raidurile politiei se inmultisera si toti cei gasiti cu actele in neregula sau in travesti erau arestati. Asa a inceput raidul si in noaptea de 28 iunie, numai ca atunci s-a intamplat ceva straniu. Dupa ce politia a ocupat localul, a eliberat pe rand pe cei considerati inofensivi. Iar in acea noapte acestia, in loc sa se raspandeasca, au ramas in fata barului, atragand curiosi din localurile invecinate si trecatori. Multimea s-a adunat, iar atunci cand politistii au inceput sa conduca violent catre masini pe cei arestati, a reactionat.
A fost primul moment in care cei abuzati ani de zile de politie au lovit inapoi, intr-o inclestare care a durat pana spre orele diminetii. La final, 13 oameni au fost arestati si patru politisti au fost raniti. Un an mai tarziu, primul mars Gay Pride din istorie aniversa revolta de la Stonewall, parcurgand 51 de strazi, iar Los Angeles si Chicago gazduiau, si ele, primele lor marsuri. Dupa inca un an, marsul se raspandea si in Europa occidentala.
In Romania postcomunista, caci inainte de 1989 nici vorba nu putea fi de astfel de manifestari, drepturile persoanelor LGBTQ au fost ignorate vreme indelungata. Celebrul articol 200 din Codul penal, cel care incrimina homosexualitatea, introdus in 1968, a ramas neatins pana in 2001 (desi modificat vag in 1996). In cele din urma, in 2001 articolul a fost abrogat, mai ales datorita presiunilor Uniunii Europene. Desigur, multe voci s-au opus. Cum era de asteptat, Partidul Romania Mare, PNT-CD, dar si organizatia extremista Noua Dreapta au protestat vehement. La fel si Biserica Ortodoxa Romana. Iar in 2004, acum 10 ani, avea loc primul festival al diversitatii, Gayfest. Apoi, primul mars.
Nu am fost la primul, dar din anul urmator nu am ratat multe dintre manifestarile Gayfest. Vizionari de filme, lansari de carte, dezbateri si petreceri, toate sfarsindu-se cu marsul care e, si pentru mine acum, traditional. La inceput am mers cu mandrie si cu teama. Probabil ca multi dintre cei care au participat la primele marsuri isi aduc aminte senzatia. Strabateam Bulevardul Unirii, cateva sute de oameni, flancati de masini imense ale Jandarmeriei si de calareti, intre fumul de esapament care ne ineca si huiduielile si ouale si rosiile aruncate de pe trotuar. Ajungeam in Piata Constitutiei, unde se tineau cateva discursuri scurte – si apoi la Izvor, unde toti participantii se risipeau cum puteau mai repede.
In primii ani multi prieteni isi lasau masinile la Izvor si veneau pe jos la locul de plecare, ca sa poata pleca mai repede odata ajunsi la finish. Mergeam cu mandrie, dar izolati, invizibili. Iar de cateva ori prieteni au fost agresati in drum spre casa. Ani mai tarziu nu am mai simtit frica aceea – atunci au disparut si masinile jandarmeriei – si am rasuflat usurati. Au aparut in mars un politician roman si cateva vedete prietenoase, iar manifestarea a inceput sa aiba aerul unei sarbatori – ceea ce ar fi trebuit sa fie de la inceput. De fapt, o combinatie intre cererea unor drepturi firesti si esentiale si celebrarea celor care au inceput, la Stonewall, cum va ziceam mai devreme, sa arate ca pot sa lupte inapoi, ca nu vor sa se mai lase hartuiti, ca exista, pana la urma.
Ca sa cerem drepturi egali pentru oameni egali, oricat de diversi ar fi ei, vom merge si sambata, pe 7 iunie, la marsul diversitatii, care incepe la ora 16.00 la Arcul de Triumf si se sfarseste la Piata Victoriei. Si ca sa celebram cea de-a zecea editie a GayFest-ului romanesc. Si ca sa ne amintim de cei care au suferit pentru drepturi egale. Si, mai ales, pentru ca noi si copiii nostri, daca ii avem sau ii vom avea, sa traiasca intr-o tara normala.