Care-i treaba cu persoanele non-binare?

În România, distincția dintre sexul biologic și gen, constructul social, a creat destule dezbateri publice, la TV și în mediul online. Așa se face că în vara anului trecut am fost martorii unui proiect de lege inițiat de senatorul PMP Vasile Cristian Lungu, care interzicea în școli și universități orice referire la identitatea de gen, și care, practic, anula existența persoanelor transgender. Din fericire, Curtea Constituțională a respins câteva luni mai târziu proiectul, după ce fusese contestat de președintele Iohannis.

Dezbaterile de atunci au deschis calea către alte discuții care au în vedere și identitatea non-binară. În afara anumitor cercuri mai progresiste, non-binaritatea aproape că nu există sau cel mult ridică semne de întrebare, din lipsa vizibilității și a informării pe temă. Dacă despre gay, lesbiene, bisexuali sau persoane transgender lumea a mai auzit, nu același lucru se întâmplă și în cazul persoanelor non-binare.

O cauză probabilă e și felul în care își exprimă public politicieni ori persoane cu notorietate varii opinii cu privire la comunitatea LGBTQ+ în ansamblul ei. Liberalul Rareș Bogdan, cunoscut pentru susținerea față de familia tradițională, spunea că nu e de acord cu „înfierea de copii de către cuplurile minorităților sexuale”, argumentând că acest lucru ar fi o „chestiune care schimbă lumea”. Retorica lui amintește de cea vehiculată înaintea și în timpul referendumului pentru redefinirea noțiunii de familie din Constituție din 2018, conform căreia „homosexualii ar fura copiii heterosexualilor”, o idee propagată și de marele neurochirurg Leon Dănăilă, care spunea în 2017 că „un homosexual poate să cumpere copii, poate să-i fure, poate să-i achiziţioneze pe alte căi”, afirmație discriminatorie pentru care a fost și amendat. Mai recent, Florin Piersic Jr. a ținut, printr-o postare pe social media, să perpetueze și el stereotipurile asociate comunității LGBTQ+. „Se pare că nu mai poți fi considerat cetățean european decât dacă îți asumi o identitate sexuală. Și ai de ales între homosexual, bisexual, transgender, androgin, non gen, transexual, hermafrodit sau travestit.”

Așa că în România auzim de non-binaritate abia când o vedetă internațională spune public că se identifică astfel. Spre exemplu, în luna mai, Demi Lovato anunța pe rețelele de socializare că se identifică drept persoană non-binară și că de acum înainte va folosi pronumele they/them. Cum s-au raportat internauții din România la asta? Majoritatea comentariilor la știre făceau confuzie între pronume și prenume, arătau că oamenii nu înțeleg ce anume înseamnă să fii non-binar și presupun că decizia lui Lovato vine ca o „consecință” a supradozei din 2018.

Nu cu mult înainte, în 2019, Sam Smith și-a făcut coming out-ul, împărtășind public faptul că se identifică drept persoană non-binară, după ce în 2014 anunțase că este gay. În Țara Galilor, însă, Owen Hurcum, în vârstă de 23 de ani, a devenit primul primar non-binar din lume, și a mulțumit recent celor care l-au ales, locuitorii orașului care au făcut chiar posibilă, declara Hurcum, o asumare a identității într-un spațiu suficient de sigur pentru asta. Dar cum ar putea astfel de exemple să amplifice vocile celorlalte persoane non-binare și să contribuie la reprezentarea lor corectă în societate?

UN PAS SPRE A ÎNȚELEGE NON-BINARITATEA

Non-binaritatea nu a apărut de ieri sau de azi, ci a existat dintotdeauna. Anumite culturi acceptă istoric mai mult de două genuri, iar definiția (conform GLAAD Media Reference Guide) arată că persoanele non-binare își experimentează identitatea de gen ca fiind în afara categoriilor de bărbat și femeie și își pot defini genul undeva între sau complet diferit.

Dani Prisacariu este o persoană non-binară în vârstă de 30 de ani, lucrează ca facilitator și coach și face activism de aproape 10 ani. Coordonează un grup care a luat naștere în urmă cu 5 ani, Gender Talk, destinat creării de comunități pentru persoanele trans, în special pentru cele non-binare, dar și pentru acele persoane care își explorează și interoghează genul. A lucrat vreme de 6 ani la Asociația ACCEPT (care apără drepturile persoanelor LGBTQ+) și a auzit pentru prima dată de non-binaritate la 21 de ani, la o conferință care s-a desfășurat la București, unde a și cunoscut două persoane non-binare. În debutul conversației noastre pe Zoom, Dani descrie non-binaritatea așa. „Pentru mine e super simplu: nici femeie, nici bărbat. Toată viața mea am simțit presiunea și am fost o persoană care a încercat foarte mult să se conformeze cu genul atribuit la naștere, am încercat să fiu feminină și a fost forțat, atunci când se întâmpla asta în anii mei de tinerețe. Nu știam că pot să am voie să fiu altfel.” Dani îmi spune că în momentul în care și-a făcut coming out-ul ca persoană queer (termenul folosit de persoanele care nu se regăsesc în normele tradiționale), a realizat că nu se identifică în binaritatea de gen cu care am crescut toți. „De atunci de la început mi-am dat seama că nu mă identific în binaritatea asta, simțeam nevoia de libertate și eram într-un grup feminist pe vremea aia și nu prea a trebuit să îmi fac coming out-ul.”

Ioana/Ionică Fotache are 31 de ani, este cercetător/activist și povestește despre starea de confuzie pe care o resimțea inițial față de cine este și cum arată. „În anii ’90-2000 nu știa nimeni ce e non-binaritatea, doar eram într-o stare constantă de confuzie vis-à-vis de cine sunt și cum arăt. Nu mă simțeam confortabil în haine de femei, nu reușeam nicicum să înțeleg cum funcționează feminitatea sau cum pot ajunge să arăt ca o fată normală, nu mă puteam vizualiza fiindcă în capul meu arătam ca altă persoană și mereu se luau oameni de mine, de la familie până la necunoscuți de pe stradă, să îmi spună că sunt băiețoasă sau să mă întrebe dacă sunt fată sau băiat.” Continuă, relatându-mi momentul în care și-a dat seama că este o persoană non-binară. „La 24 de ani eram la un eveniment în străinătate care avea camere de schimb separate pentru fete și băieți și din greșeală era să intru la cea de băieți. Persoana cu care eram m-a oprit, apoi a stat nițel uitându-se la mine și m-a întrebat: «Ioana, sufletul tău de fapt ce e?» și fiind întrebat pentru prima oară cu sinceritate și nu agresiv, am stat pentru prima dată în viață să mă gândesc înainte să zic sincer că nu știu. Apoi am descoperit ce e un non-binar și mi-am găsit finalmente căsuța.”

Pentru Geo Aghinea, în vârstă de aproape 20 de ani, non-binaritatea nu e o literă nouă adăugată sub umbrela LGBTQ+, ci o identitate cu care creștem. „Non-binaritatea pentru mine este o identitate care face parte din viața mea, la fel cum am și identitatea culturală sau orice alt tip de identitate care stă la baza persoanei mele și a locului meu în societate, modul în care mă diferențiez eu de alte persoane și ele față de mine.” S-a simțit dintotdeauna persoană non-binară, deși nu știa ce înseamnă asta. „Dintotdeauna m-am simțit între pe spectrul genului, doar că nu am știut cum să exprim acest lucru, iar non-binaritatea este o identitate de care s-a vorbit abia recent în spații mai degrabă comunitare decât publice.”

Pentru Isold, în schimb, care are 19 ani și care de anul acesta a început să fie mai implicat în activism, momentul în care și-a dat seama că este o persoană non-binară a coincis cu cel în care a aflat că are tulburare de identitate disociativă, după o lungă perioadă în care s-a plâns de episoade de amnezie. „Am pierderi de memorie de când mă știu. La sfârșitul anului 2019 am început să mă îngrijorez, trebuia să dau examenul de BAC și aveam o cădere psihică pe zi din cauza memoriei mele și a celorlalte lucruri care mi se întâmplau. Am început să caut o explicație, ca mai apoi să aflu că am tulburare de identitate disociativă (fostul termen e personalitate multiplă). Momentul ăla a fost și momentul în care am acceptat într-adevăr că sunt non-binar.”

CE PROBLEME ÎNTÂMPINĂ O PERSOANĂ NON-BINARĂ

Trăim de la debutul vieților noastre într-un mediu în care ne sunt prezentate rolurile de gen și cum ar fi preferabil să le îndeplinim. Dar, odată cu maturizarea și cu evenimentele care o marchează, uneori ne dăm seama că astfel de roluri, conform cărora femeia trebuie să facă muncile domestice, de îngrijire, iar bărbatul se ocupă de lucrurile grele, nu fac decât să ne limiteze foarte mult experiențele. Dar media și aproape tot ce ne înconjoară contribuie la presiunea de a ne încadra în aceste norme, din cauza reprezentărilor stereotipale. În acest context, pare firesc să presupui dinainte genul unei persoane. În cazul persoanelor non-binare, însă, regulile acestea nu se aplică. „În fiecare zi interacționezi cu cineva și în fiecare zi fiecare persoană cu care interacționezi va încerca să îți ghicească genul sau va presupune ce gen ești. E o sursă constantă de stres, te simți mereu privit și judecat, mereu controlezi cum arăți și cum vorbești”, spune Ioana/Ionică.

Geo locuiește în Londra, unde studiază song-writing, și spune că acolo oamenii privesc cu mai multă deschidere non-binaritatea. Îmi vorbește despre faptul că la facultatea la care studiază se pune preț pe adresare și pe pronumele pe care le preferă o persoană și că a luat parte la workshop-uri în cadrul cărora s-au adus în discuție orientările sexuale, rasismul și genul. „În Londra, spațiile publice sunt mai bine protejate și sigure pentru a avea astfel de discuții. Cel puțin în sistemul educațional nu există loc pentru discriminare. Avem si opțiunea de a ne pune pronumele în e-mailuri, iar mulți dintre profesori o fac. Am avut și workshop-uri legate de incluziune, diversitate, egalitate și microagresiuni.” Deși Londra îi oferă spațiul sigur pentru a fi cine este, nu poate trece cu vederea experiența din România. „Am privilegiul să fiu acum în unul din cele mai diverse și incluzive locuri, Londra, iar asta îmi schimbă foarte mult experiența. Înainte să mă mut în București am stat 16 ani într-un oraș izolat, în care am încercat foarte mult să fit in, dar niciodată n-am reușit. M-am confruntat cu anxietate severă, neavând puterea să ies din casă pentru că mă vedeam ca pe o greșeală.”

Ioana/Ionică consideră că e destul de greu să fii o persoană non-binară în România de azi, dar subliniază că e „din unele puncte de vedere mai ușor decât înainte”. Sunt suficiente contexte în care persoanele non-binare pot întâmpina dificultăți, „la interviuri de job, la căutat chirie, la locuit în bloc comunist ești asaltat cu părerile altora despre genul tău și cum arăți. Și în viața de zi cu zi este greu fiindcă dacă folosești adjectivul «greșit» pentru a te referi la sine, lumea se simte obligată să te corecteze și devine foarte incomodă situația.”

Mai spune că problemele au legătură și cu lipsa de vizibilitate, mai ales în contextul perpetuării stereotipurilor de gen, dăunătoare pentru că de mici aflăm că există posibilitatea de a fi ori bărbat, ori femeie, și că o singură orientare sexuală, cea heterosexuală, este acceptată. „Problemele cu care se confruntă oamenii non-binari țin și de invizibilitatea noastră ca identitate de gen, dar și de stereotipurile și regulile stricte legate de gen care sunt impuse tuturor.”

Isold îmi amintește de mediul online și spune că acesta nu e de fiecare dată un spațiu sigur pentru persoanele non-binare. „Văd comentarii răutăcioase foarte des pe rețelele de socializare, chiar și pe grupuri dedicate persoanelor LGBTQ+. Cumva felul în care reacționează oamenii îți creează frica de a nu fi acceptat, de a fi judecat și chiar de a fi agresat fizic, așa că alegi să nu spui nimic din motive de siguranță. În afara Internetului n-am apucat să mă lovesc de răutăți pentru că n-am avut când, sunt out and proud din 2020.”

Când vorbesc cu Dani despre principalele probleme pe care le întâmpină o persoană non-binară în România, le rezumă eficient: „nu există un cadru legal, de recunoaștere a identității de gen non-binare, abia ce există un cadru extrem de limitativ pentru persoanele trans binare. Apoi acceptarea din partea celorlalți și alienarea pe care o simt persoanele non-binare în a exista într-un sistem extrem de binar, în care ești întrebat «ce ești: fată sau băiat?».”

PREJUDECĂȚILE DESPRE PERSOANELE NON-BINARE

La capitolul acceptării persoanelor care fac parte din comunitatea LGBTQ+, situația pare mai optimistă, recent, decât obișnuia să fie. 75% dintre români consideră azi că e important să fii tratat și să îi tratezi pe ceilalți cu respect, inclusiv persoanele gay și lesbiene, după cum arată o cercetare publicată de ACCEPT în luna aprilie.

Deși vizibilitatea e greu de atins, prejudecățile îndreptate către persoanele non-binare sunt deja aici, iar de asta amintește și Ioana/Ionică. „Se râde mult de non-binari pe Internetul englezesc și au ajuns și la noi, din păcate, cel mai des, faze cu «dacă tu poți să fii non-binar, atunci eu mă identific ca un elicopter».” Totodată, povestește și de stereotipurile cunoscute privind femeile și bărbații și cum ar trebui să arate și să se comporte ei. „În rest, stereotipurile despre femei/bărbați în general, dar și cele despre femei băiețoase care trebuie certate până devin «cum trebuie». Am avut oameni care s-au oferit să mă violeze până devin femeie cumsecade, chiar și necunoscuți care erau supărați că aveam păr scurt la 17 ani.”

Isold spune că un stereotip de care se lovesc persoanele non-binare este acela că trebuie să arate androgin pentru a se identifica astfel. Însă androginitatea nu ține de sex, orientare sexuală și identitate de gen, ci de expresia de gen, adică de modul în care te exprimi. „Când i-am spus unei persoane apropiate că sunt non-binar, mi-a spus că nu arăt destul de androgin, deci n-are cum. A fost a doua persoană căreia i-am spus, o perioadă n-am mai vorbit despre asta cu nimeni. Vorbele alea mi-au încetinit procesul de acceptare extrem de mult. Nu trebuie să arăți într-un anumit fel ca să fii non-binar, felul în care te simți e ceea ce contează.”

Și Dani amintește de confuzia dintre persoanele non-binare și cele androgine, dar în special de felul în care identitatea de gen non-binară e pusă mereu sub semnul întrebării. „Cred că sunt unele prejudecăți pozitive, în care e presiunea de a fi un model androgin, și dacă nu ești androgin sau masculin, în cazul meu sau al persoanelor atribuite F la naștere, atunci înseamnă că nu ești valid. Cred că validitatea persoanelor non-binare este cel mai adesea chestionată. Dacă nu intră într-un tipar clar, fie trebuie să fie neutru, fie trebuie să fie complet over the board, adică persoane care se joacă cu genul, până la nivel de performance, persoane atribuite bărbat la naștere, care se îmbracă cu rochii, au și păr pe piept și care se dau și cu ruj verde. Cumva e ori încolo, ori încoace.” Dar Dani spune că până acum „nu s-au format foarte multe stereotipuri și prejudecăți în România despre persoanele non-binare. Mai degrabă oamenii încă nu reușesc să ajungă la stadiul de acceptare, că e validă identitatea asta, că e o experiență și o realitate adevărată.”

LIMBAJUL NEUTRU DE GEN

În 2019, în dicționarul Merriam-Webster era adăugată o nouă definiție la pronumele they (ei/ele), și anume un mod de a te referi la persoanele non-binare, care poate fi folosit ca pronume singular, non-binar, decizia fiind luată pe fondul folosirii acestui pronume de către mai multe persoane care se identifică astfel, și arătând că limba trebuie mereu să se adapteze realităților sociale.

Limba română, însă, nu e foarte prietenoasă cu limbajul neutru de gen. Trebuie să recunosc că, atunci când am pornit documentarea pentru acest material, mă întrebam cum ar trebui să mă adresez unei persoane non-binare, care sunt alternativele pe care le am pentru a evita genul și ce voi face în momentul în care voi greși, fără să vreau, pronumele unei persoane. Unele persoane non-binare au în descrierea conturilor de social media pronumele pe care le preferă, dar am văzut asta și la cele cisgender, pentru că explorarea genului nu e practicată doar de anumiți oameni. Realitatea este că nu poți presupune dinainte cum se identifică o persoană și că cel mai bine ar fi să întrebi care sunt pronumele preferate, cum dorește să i te adresezi, lucru pe care mi-l confirmă și Isold. „Să întrebi pronumele unei persoane ar trebui să intre în normalitate. Unele persoane nu au nici o problemă cu folosirea pronumelor din buletin, altele preferă opusul, unii sunt OK cu ambele sau chiar cu ei/lor. Depinde de la persoană la persoană, de aceea consider că cea mai bună variantă e o simplă întrebare.”

Provocările și dificultățile privind limbajul le sesizează și Ioana/Ionică, care îmi spune și că apelează la adăugarea x-ului, care te ajută să eviți atribuirea unui gen unei persoane și în același timp să reprezinți toate grupurile de oameni. „Există opțiunea evitării genului folosind expresii precum pisica sa în loc de pisica lui/ei, se pot adăuga om sau persoană pentru a evita referirea genului la persoană. Personal îmi place și să vorbesc cu fericitx, supăratx etc., dar nu ar prinde la publicul larg și nu avem încă un ghid pentru cum să folosim acest limbaj. E greu cu limba și adevărul e că pentru oamenii cishet (persoane heterosexuale care se identifică cu genul atribuit la naștere, n.red.) e o problemă pe care ei au avut privilegiul să nu și-o pună niciodată, deci le înțeleg reticența și dificultatea, dar nu am simpatie pentru oamenii care nu încearcă măcar sau, mai rău, care mă insultă sau corectează când vorbesc despre mine.”

Dar, dacă ne gândim mai bine, putem găsi soluții prin care să avem un limbaj incluziv. „Ce încurajăm noi este ca oamenii să încerce să schimbe cuvintele. De exemplu, în loc să spui sunt fericit, să spui simt fericire. Poți să găsești alternative, dar trebuie să-ți ții creierul în alertă. Trecem în automatisme pentru că nu vrem să gândim, să reinventăm din nou. Dar asta presupune un limbaj puțin mai conștient”, spune Dani.

CE TREBUIE SĂ ȘTIM DESPRE PERSOANELE NON-BINARE

Primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere despre persoanele non-binare este că fac parte din societate și că nu le putem anula existența. „Ar trebui să se știe că există și experiența asta non-binară și nu toată lumea din lumea asta este ori femeie, ori bărbat. După ce acceptă oamenii că există, ar trebui să știe că persoanele non-binare sunt de toate formele, culorile, nu există un singur fel de a fi non-binar, așa cum nu există, din fericire, nici un singur fel de a fi femeie sau bărbat”, îmi spune Dani.

Non-binaritatea capătă noi dimensiuni pentru fiecare persoană care se identifică astfel și care parcurge un proces de explorare în acest sens. Astfel că o persoană non-binară nu va semăna cu alta, și tocmai ăsta e și farmecul, să poți experimenta din punct de vedere al genului, identității de gen și sexualității. „Nu există două persoane pentru care să fii non-binar înseamnă exact același lucru, asta e frumusețea non-binarității până la urmă. Pentru unii înseamnă să-și schimbe pronumele, numele, felul în care se îmbracă, iar alții nu simt nevoia să schimbe ceva la ei. Nu trebuie să arăți androgin ca să fii non-binar, e vorba de identitatea ta de gen, nu de felul în care arăți. Pot să mă îmbrac în fustă, să port machiaj, să-mi fac unghiile și în continuare voi fi non-binar. Hainele pe care le port, lungimea părului, culoarea unghiilor sau mai știu eu ce, nu îmi definesc identitatea de gen”, mai spune Isold.

Un alt aspect important de reținut, spune Dani, este că și persoanele non-binare trec printr-o tranziție, nu doar cele transgender, și faptul că un cadru legal ar fi mai mult decât binevenit. „Și persoanele non-binare tranziționează, la fel ca persoanele trans. Unele persoane non-binare tranziționează și medical, iau testosteron, își fac operații. Noi, non-binarii, am avea o viață mult mai ușoară dacă am avea un cadru legal prin care să putem să ne schimbăm numele sau să existe un al treilea gen sau no gender at all în acte.”

În ceea ce privește acceptarea și expunerea, România încă mai are un drum lung de făcut până când vom putea spune că toate grupurile vulnerabile, minoritare sunt reprezentate la un anumit nivel și vizibile, și că e abordată și o perspectivă intersecțională în privința lor. Ioana/Ionică crede că „fără vizibilitate și comunitate noi suntem doar niște dubioși cu probleme unice și fără un loc al nostru în lume. Să cunoști alți oameni ca tine schimbă complet ecuația. Nu sunt mulți care să mă reprezinte, mai ales în spațiul românesc, dar sper să tot apară.”

Deși în România Dani nu se consideră o persoană reprezentată și preferă să se autoreprezinte, spune că și la noi ajunge să fie vizibilă non-binaritatea, asta în contextul în care persoanele publice din străinătate spun că se identifică așa. „La nivel internațional mulți actorix și de prin muzică și-au făcut coming out-ul ca non-binary, deci a început să fie vizibilă chestia asta și ajunge și la noi, e inevitabil. În România e invizibilă comunitatea non-binară.”

Deși nu avem artiști celebri non-binari declarați la noi, Dani ține să dea două exemple de persoane cunoscute al căror coming out a făcut valuri. „Abia acum ce a ieșit Alexandra Stan ca bisexuală, nu știu nici o lesbiană faimoasă, nu știu nici o persoană trans faimoasă, dacă e să vorbim de reprezentare în termeni de oameni care au acces la mase de oameni. A apărut Rengle care am înțeles că e bisexual și se și joacă cu genul.”

Asta crede și Geo, care spune că nu se simte o persoană bine reprezentată, deși consideră că e nevoie de vizibilitate. A făcut timp de un an și jumătate voluntariat la ACCEPT, o experiență pozitivă, și îi place să vorbească despre problemele cu care se confruntă, lucru pe care îl face și pe conturile de social media. „Îmi doresc să aduc mai multă vizibilitate persoanelor și termenului non-binary și încerc, atât cât pot, să postez articole pe această temă pe rețelele de socializare și să îmi folosesc platforma în scopuri cât mai informative pentru oamenii care mă urmăresc. Totuși, eu cred că faptul că tot mai mulți oameni distribuie și vorbesc deschis despre aceste lucruri și inegalități e un prim pas care trebuie făcut.”

Dani și-a schimbat numele fără să știe părinții și s-a folosit de asta pentru a le spune. „Nu le-am spus niciodată părinților mei că sunt o persoană non-binară, dar am încercat să folosesc cuvinte diferite ca să simt că e mai accesibil pentru ei. Eu mi-am schimbat numele legal și am făcut asta fără să știe ei, mi-am schimbat și certificatul de naștere și toate chestiile astea. Am folosit prilejul ăsta și le-am zis că mi-am schimbat pentru că simt că e mai în concordanță cu mine, mai neutru.” Recunoaște că a fost dificil și ei i se adresează în continuare cu numele vechi. „Nu prea cred că au înțeles, pentru că în continuare mai folosesc numele vechi uneori. Văd că îmi mai spun «ce fac fetele mele frumoase?» (eu și partenera mea). Cred că e o obișnuință peste care nu reușesc să treacă și după atâția ani de când explorez treaba asta cu non-binaritatea și ce înseamnă pentru mine.”

Experiența lui Geo cu coming out-ul în fața mamei a fost diferită. „Din fericire mama știe, e cea mai mare susținătoare a mea. Când i-am spus că sunt o persoană gay, i-a fost foarte greu să accepte, cel puțin în primul an.” Mama lui Geo și-a arătat totuși sprijinul, a fost voluntară într-un an la Pride, iar acum face eforturi în ceea ce privește adresarea. „E foarte deschisă, se vede că vrea să se educe și e foarte greu să găsești asta la o persoană de 50 de ani. Recent mi-am făcut come out-ul mamei ca persoană non-binary. Nu cred că l-a luat foarte în serios prima dată pentru că e un termen inexistent. I-am spus că nu îmi place să mi se spună bărbat sau femeie, că îmi invalidează foarte mult din identitate și chestiile astea le-a înțeles și încearcă acum să aibă un limbaj cât mai neutru.”

Și cum ar fi să le facem acestor oameni viața mai ușoară acceptându-i, și acceptând și pentru noi că de-abia după informare și explorare urmează și înțelegerea?

Citește și:
Spune-i Vergine Santa Frida!

Foto: Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK