Care e treaba cu Take Me To Church, super hitul lui Hozier?

Un clip frumos si aproape deloc imprevizibil a nascut o isterie pe internet. De ce oare?

Recunosc, sunt un jurnalist lenes. De-abia daca auzisem numele lui Hozier pana la premiile Grammy de acum cateva zile, iar cand i-am vazut performance-ul nu m-am gandit atat de mult la el cat am cazut in admiratia lui Annie Lennox, langa care a cantat irlandezul.

M-am interesat, totusi, despre el si despre piesa lui, Take Me To Church, pentru ca mi s-a parut ca suna impresionant de bine fata de melodiile mult mai putin inspirate cantate de diversi la marea ceremonie de premiere. Si asa am aflat ca (si) Hozier si-a gasit celebritatea pe internet, cu clipul piesei, care a strans uimitor de multe reactii pozitive. Asta pe langa numarul imens de vizualizari.

Si, colac peste pupaza, cu doar o zi in urma s-a lansat o alta varianta a clipului, cu balerinul Sergei Polunin in rolul principal, in regia lui David LaChapelle. Dar nu despre acesta vreau sa va vorbesc, ci despre clipul original, cel care a generat o tona de reactii care mai de care mai diverse.

Videoclipul a fost regizat de Brendan Canty si Conal Thomson si lansat in urma cu un an si jumatate. Filmat alb negru in Inniscarra Dam din Cork, in Irlanda, el urmareste povestea unui cuplu gay si a reactiei pe care comunitatea o are atunci cand afla despre sexualitatea unuia dintre personaje. Desigur, pentru ca vorbim de o dramatizare, reactia este una homofoba extrema. Cu urmariri, cu bataie, cu ceea ce pare a fi inceputul unui incendiu. Deci, cu tot tacamul. Iar publicul a reactionat imediat la film, daca stam sa ne gandim ca piesa obtinuse 230 de mii de vizualizari pe YouTube in primele zile, lucru nemaiauzit cand vine vorba de un cantaret necunoscut.

Fara sa arate violenta explicita, clipul vorbeste despre hate-crimes asa cum au mai facut-o multe altele, asa ca nu am reusit sa imi explic de ce unele dintre colegele mele mi-au marturisit ca imaginile au fost greu de urmarit. Acelasi gen de vorbe l-am vazut mai tarziu, cand am cautat review-uri ale piesei si clipului pe internet. Se pare ca Hozier a reusit sa atinga ceva in oameni cu melodia aceasta, despre care spunea: „piesa este despre umanitate in starea ei cea mai naturala, despre cum aceasta este subminata constant de organizatiile religioase si de cei care spun ca actioneaza in numele lor.'

Deci, una peste alta, este despre extremismul religios care, inca o data, isi asuma dreptul de a se juca cu si de a judeca vietile altora. Hozier a explicat inca mai mult ceea ce voia sa transmita cu piesa aceasta intr-un interviu acordat publicatiei New York Magazine: „sexualitatea si orientarea sexuala sunt pur si simplu naturale. Un act sexual este unul dintre cele mai umane lucruri. Dar o organizatie precum biserica, prin doctrina sa, va submina aceasta umanitate invatandu-ne cu succes sa ne fie rusine cu o anumita orientare sexuala – ca este un pacat, ca il jigneste pe Dumnezeu. Piesa vorbeste despre cum te reafirmi si iti iei inapoi umanitatea prin intermediul actului iubirii.'

Ei, si atunci cum se face ca o astfel de piesa, care spune astfel de lucruri si are un astfel de clip, a ajuns atat de populara incat sa devina nu doar uriasa pe YouTube, ci si cea mai ascultata piese pe Spotify din 2014, cu 87 de milioane de ascultatori? Drept sa va spun, habar nu am.

Poate ca se intampla pentru ca pop-ul cu mesaj si-a vazut cu multa vreme in urma moartea cu ochii si poate ca oamenii au inca nevoie de asta. Poate ca si faptul ca piesa este buna e un factor, desi stim cu totii ca astfel de calitati nu mai conteaza astazi. Poate ca ne aflam in fata unui nou val, un trend al muzicii care transmite mai mult decat nuditate si ritmuri pe care le retii imediat. Ar putea fi oricare dintre astea, dar eu sper ca e vorba despre cea din urma varianta. Caci chiar am avea nevoie ca oamenii sa vada mai multe astfel de videoclipuri.