Capitularea – sau când înveți să nu mai contezi din teama de a nu fi părăsită

Renunți la nevoile, dorințele și alegerile tale. Nu îți manifești tristețea, furia, nemulțumirea. Celălalt ocupă primul loc, iar tu intri într-un scenariu de subjugare din teama de a nu fi respinsă, criticată, abandonată. O opțiune inconștientă de viață pe care o analizăm împreună cu psihoterapeuta Cristina Chiriac.

ELLE: Există persoane despre care se spune că acceptă orice din partea celorlalți, indiferent cât ar fi de dureros. Spun da la orice. Intră ca într-o capitulare parțială sau totală. Care sunt nuanțele acestui tip de comportament?
Cristina Chiriac: Colegul „prea permisiv”, prietena care e lipsită de voce, femeia despre care am auzit la știri că „îndură abuzul” sunt câteva exemple de tipologii care experimentează ceea ce numim schemă cognitivă de subjugare, un tipar format cu ani în urmă, care a rămas prins de mintea și emoția omului care nu știe să spună nu, nu tolerează refuzul, îi e frică de critică, de respingere, de abandon. Desigur, tuturor ne e într-o mai mică sau mare măsură, însă atunci când vorbim despre submisivitate asta implică anularea totală a propriilor nevoi, dorințe, gânduri, în favoarea celorlalți. „Fac ce vrei sau cum spui tu, dar nu mă părăsi”. Persoanele care capitulează astfel se ghidează în exces după nevoile celorlalți cu scopul precis de a obține dragoste, apreciere, aprobare. Percepția din spatele acestui tip de comportament are la bază gândul că „nevoile și alegerile mele nu sunt îndeajuns de importante, de adecvate, iar ceea ce simt și ceea ce doresc eu nu reprezintă aspecte de luat în calcul pentru cei din jur”.

Prinși în această menghină a subjugării, oamenii își cunosc extrem de puțin propriile nevoi și acționează majoritar împotriva lor, printr-un exces de toleranță față de greșelile sau cererile celorlalți, nici nu iau în calcul eventualitatea trasării limitelor ori a autoprotejării în contexte dificile. Să ceară ajutor ori să spună „nu” sunt elemente străine de cadrul lor, își pot neglija sănătatea sau pot rămâne în fața diferitelor forme de abuz. „Aleg să fiu compliantă și încuviințez constrângerea pentru a nu genera vreun soi de conflict care ar putea aduce consecințe de necuprins”. Persoanele care au acest tipar activ preiau din sarcinile celorlalți, ajung să se împovăreze cu foarte multe responsabilități, rămân permanent conectate la ce li se cere și se neglijează în favoarea celor din jur. Supunerea excesivă are și rolul de a evita furia, abandonul, astfel încât reprimarea propriilor emoții în raport cu anularea dorințelor, nevoilor, deciziilor pot căpăta un rol fals de protecție.

ELLE: De ce ajungem să ne comportăm astfel? Care sunt cauzele?
C.C.: În istoricul de viață, cel mai adesea, o să găsim în copilărie forme de abuz, deprivare emoțională, abandon, de la comportamentele traumatizante pe care adulții le-au avut în raport cu copiii până la forme de hipervigilență ori o defectuoasă trasare a limitelor. Critica față de copilul care are ceva de spus, amenințarea cu abandonul atunci când eforturile copilului nu par suficient de mărețe pentru părinte, invalidarea acestuia când are cereri, implicit consecințe extreme atunci când greșește – sunt câteva dintre aspectele care încep să pună cărămizi la complianța toxică a viitorului adult. Învăț fragil că, dacă voi avea nevoi sau dorințe, o să provoc mai degrabă emoții negative de tip bumerang, voi suporta consecințe când voi vrea să-mi susțin identitatea. În plan secund, însă la fel de important, învățarea se produce și prin imitație. O relație disfuncțională între părinții mei, în care tata va fi dominant și o va pedepsi pe mama pentru fiecare lucru zis, va contura în mintea mea această formă de reprimare. Cu cât mama va fi mai tăcută și supusă, cu atât noi vom fi mai bine. Iau după mine această condiționare și o integrez ca lecție de „a fi” în viitor. Originea acestei scheme vine dintr-o copilărie cu părinți autoritari, severi, violenți, amenințători. Copiii care cresc într-o asemenea atmosferă învață că sentimentele și nevoile lor sunt invizibile.

ELLE: Care sunt efectele asupra propriei persoane?
C.C.: Persoanele care poartă această schemă a subjugării prezintă o lipsă a controlului asupra propriei lor vieți. Dorința de a fi pe placul celorlalți vine însoțită de o stimă de sine scăzută. Începem să experimentăm o formă de circularitate, un cerc vicios pe care îl întreținem umăr la umăr cu ceilalți oameni din viața noastră. „Nevoile și dorințele mele nu sunt importante” astfel încât aleg să nu verbalizez până când pierd din ele – în plan cognitiv, iar emoțiile sunt atât de ascunse încât reprimarea poate să mă conducă spre forme de somatizare și implicit către forme de depresie mascată. Persoana acumulează resentimente care se transformă în frustrare și în furie și ajunge să piardă conexiunea cu sine. „Nu știu ce îmi doresc”, astfel încât orice decizie o vor ceilalți pentru mine pare a fi una potrivită. Evitarea criticii sau a refuzului mă transformă într-o persoană vulnerabilă din punct de vedere identitar și nevoile sunt invizibile.

ELLE: Dar asupra relațiilor cu cei din jur?
C.C.: Sub cvasi-tirania acestei scheme, oamenii acționează ca și când tot ceea ce gândesc este adevărat, nu pun la îndoială, astfel încât nu există interpretări ale comportamentelor celor din jur și își contestă percepția. În relația cu ceilalți se comportă ca și cum nu ar avea alte variante (nici nu văd alte variante). „Rămân într-o relație abuzivă pentru că nu cunosc un alt tip de relație”. Schema subjugării vine în tandem cu o formă de dependență pe care o manifest legată de relații. Persoanele încearcă să se adapteze constant celorlalți, să îi prioritizeze și să se lase dominați. De cele mai multe ori, modelul partenerului va fi după părintele critic, exigent și forma de relaționare va urma antecedentele din copilărie. Un partener de tip dominant este figura care va apropia submisul de un pattern familiar, chiar dacă este unul la fel de nociv ca cel trăit în copilărie. Acceptarea abuzului vine pe același front al rigidității gândirii: nu există o altă variantă. Nu își dau voie să spună ce simt și ce gândesc, în raport cu prietenii, colegii, familia, din cauza fricii „de ce s-ar putea întâmpla”. De exemplu, dacă îi spun prietenei mele că sunt supărată pentru că întârzie tot timpul sau nu a respectat o promisiune, mă tem că o să devină critică, o să se supere pe mine sau nu va vrea să îmi mai vorbească. Din lipsa experiențelor de acest tip, rezultatul e unul pe care îl catastrofizez.

ELLE: Ce tip de persoane atragem atunci când avem această tendință de a fi extrem de complianți? Parteneri de cuplu, prieteni…
C.C.: Adultul se suprapune cu trăiri din copilăria sa, cu gândurile, sentimentele și experiențele avute și internalizează tipare ale persoanelor de referință. Există tendința de a alege să ne înconjurăm implicit de personalități narcisice, histrionice, de oameni siguri pe sine, cu capacitate decizională crescută, de dominanți sau chiar de abuzatori. În formele de nesiguranță pe care le experimentăm introspect se formează o nevoie de a ni se spune ce și cum să facem, totul pentru această falsă recompensă de a fi apreciați sau uneori din cauza fricii de a nu fi părăsiți. De exemplu: „Vreau să fiu pe placul prietenilor mei, pentru că altfel ei vor renunța la mine/Dacă nu fac ce-mi cere, mă va părăsi.”

ELLE: Cum ne afectează capitularea din punct de vedere profesional?
C.C.: Figura autorității poate să reprezinte un factor neoprit de stres din cauza preocupării excesive pentru a face pe plac celorlalți. „Mă simt obligată să mă subordonez pentru că, dacă aș exprima ce simt, s-ar putea să fiu concediată sau criticată”. Autoritatea e de nepus la îndoială, indiferent în ce formă se manifestă. În capitulare, oamenii acceptă și trăiesc evenimentele așa cum vin acestea, fără să le constate, fără să le interogheze. Muncă până la epuizare, preluarea sarcinilor celorlalți colegi, frica de a confrunta șeful abuziv sau frica de a refuza colegul oportunist vin în continuarea subjugării și nici nu par a fi în neregulă până când nu degenerează excesiv. Cei care nu își cer drepturile, nu negociază, își reprimă inițiativa și perseverează în a trata vetust orice dorință personală. Profesiile liberale nu sunt preferate, doar dacă se desfășoară sub egida cuiva sau există un colaborator care să faciliteze luarea deciziilor.

ELLE: Cum putem recunoaște un compromis sănătos? Care sunt ingredientele sale?
C.C.: Dezvoltarea relațiilor de echitate cu parteneri non-dominanți care să permită exprimarea nevoilor și sentimentelor ar putea fi unul dintre obiectivele principale. Compromisul are la bază factori precum ascultare, înțelegere, negociere. În relația de cuplu, de exemplu, permitem libertatea de gândire și de acțiune a fiecăruia. În mod clar, abuzul sub orice formă nu-și găsește locul aici. Persoana învață să-și crească intoleranța la abuz prin conștientizarea identității și prin redescoperirea lucrurilor pe care le dorește. Compromisul vine într-un raport matematic de tipul cer și ofer, nu cât să ținem contabilitatea relației ci, mai ales, cât să fim prezenți și dispuși să colaborăm, să ne susținem, să încercăm să înțelegem ce ne dorim individual și împreună. Dorințele mele pot fi copleșitoare pentru tine, astfel încât nu o să aștept îndeplinirea acestora rigid și brusc, ci tocmai prin a ne oferi timp și deschidere spre a cerceta. Compromisul atrage variații ale cunoașterii celuilalt și o formă de congruență împărțită la doi: ce spun se potrivește cu ce gândesc, cu ce fac, cu ce simt.

ELLE: Cum putem învăța să punem limite în astfel de situații, deși o viață întreagă le-am permis celorlalți să ne trateze oricum au vrut?
C.C.: Treptat. Cu ajutorul etapelor premergătoare, prin a redescoperi ce doresc și prin a învăța care-mi sunt emoțiile, nevoile, gândurile. Prin exercițiu, oricât de greoi ori automatizat ar putea părea în prim scenariu. Limitele vor reprezenta o formă de presiune avalanșă pentru o persoană care nu le-a cunoscut vreodată îndeaproape. E necesar să începem cu activarea lor într-un cadru unde ne simțim în siguranță, sau unde teama de a fi părăsiți este mai scăzută. Să construim încrederea de sine și să ne îmbunătățim abilitățile de negociere, de a cere ajutor, de a afirma nevoile odată ce învățăm să le identificăm. Să ne expunem treptat, fără presiune, înțelegând ce depinde de noi și ce nu (răspunsul celuilalt). „În regulă, am primit o critică legată de opinia mea, dar asta nu s-a transformat într-un lucru odios sau, dacă l-am resimțit ca pe unul, o să încerc o formă de restructurare, de a mă raporta diferit la el.”

ELLE: Ce să îi spunem unei prietene (sau chiar propriei persoane) care este complet convinsă că procedează corect când intră în subjugare?
C.C.: Că nevoile ei sunt extrem de importante! Îi spunem să-și recunoască nevoile, să stabilească limite, pentru că limitele sunt sănătoase, să învățăm împreună cum arată compasiunea și iubirea de sine. Să caute reciprocitate în relații și să se înconjoare de relații cu persoane care îi pot accepta, valida nevoile și sunt dispuse să-i rămână alături. Îi pot modela o relație pe alte premise, pot să o încurajez să-și analizeze nevoia, dispoziția, resursele, înainte de a răspunde altor solicitări. Cu toții avem nevoi și cu toții merităm împlinirea lor, chiar dacă acest lucru nu este posibil permanent. Mai mult, fiind în contact cu ele și știind să le exprimăm înseamnă să avem mai multă încredere în ceilalți spre a ne dezvălui, a le permite să ne cunoască cu adevărat.