Cannes – uri si cancanuri

VEZI FOTO

POZA 1 / 4

Si daca anul acesta n-o sa am voie sa fac un selfie cu Matthew McConnaughey, pentru ca organizatorii au proscris pozele egocentrice si de proasta calitate, care intarzie vedetele de la premiera filmelor, nimeni nu a interzis pronosticurile. Ce film, dintre cele 18 alese in competitie oficiala va putea adauga sus, pe mijlocul afisului celebra „Palme d’or”? Doamnelor si domnilor, pariurile sunt deschise.

In fiecare an numarul filmelor care se inscriu in cursa pentru Cannes e din ce in ce mai mare. Virajul digital a schimbat in profunzime obiceiurile industriei cinematografice, permitand regizorilor sa termine mai repede filmele ca sa le poata inscrie la fesivalurile importante. Anul acesta, organizatorii au avut de ales dintre 1854 de filme. Doar o mana de regizori au onoarea de a-si vedea creatiile alese in competitia oficiala. Selectia de anul acesta este eteroclita si surprinzatoare, dar ce e mai important, cum a spus Thierry Frémaux la conferinta de presa oficiala, e ca „lasa posibilitatea de a fi formulate ipoteze, isi asuma niste riscuri si spune ceva despre actul de creatie al cinematografiei”. Nici nu au fost anuntate bine filmele, ca au si inceput certurile pe filmele care au sansa sa castige. Francezii vor sa creada ca Audiard, cunoscut pentru Un prophete si De rouille et d’os va face un coming back rasunator cu Dheepan si ii va lua de sub nas premiul insistentului italian Nanni Moretti (La Chambre du Fils, marele premiu in 2001). Impertinent, Moretti incearca sa intre in cercul extrem de inchis al regizorilor care au luat de doua ori marele premiu, ca fratii Dardenne, Michael Haneke sau Francis Ford Coppola. Un conflict italian : Moretti sau Sorrentino, preaiubit de critica si rasplatit cu un Oscar pentru cel mai bun film strain in 2014, pentru la Grande Belezza? Si daca pana la urma se aliniaza planetele si in sfarsit o sa mai fie si o femeie regizoare care sa castige? Frumoasa si capricioasa Maiwen, care semneza anul acesta Mon roi are toate sansele. Din toate posibilitatile care mai de care mai speculative, un lucru e sigur : ochii tuturor se indreapta plini de speranta spre Grecia. Yorgos Lanthimos (Canine) propune o fabula de anticipatie post moderna. The Lobster face parte din cele mai asteptate filme de la Cannes. Cine va castiga inimile de gheata ale juriului? Cine va lua locul lui Winter Sleep de Nuri Ceylan, marele castigator de anul trecut? Alea jacta est. Zoom pe cele 5 filme care ar putea sa ia marele premiu.

And the winner will be…The Lobster?

Yorgos Lanthimos e baiat umblat. A mai fost pe la Cannes. Grecul a luat premiul Un certain regard pentru Canine, in 2009. De regula regizorii prezinta doua filme la Cannes inainte sa ia marele premiu. Astea sunt statisticile. Dar dincolo de cifre e arta. Arta pura, care presupune imaginatie si talent. Multa imaginatie. Atat de multa, incat despre The Lobster, acelasi Thierry Fremaux a spus ca „face parte din categoria asta de filme, din care nu intelegi tot (…) unul dintre cele mai originale si mai misterioase filme din competitie”. Daca nici declaratia asta nu v-a convins si faptul ca Fremaux a vorbit cel putin 10 secunde despre el, iata pitch-ul dadaist al filmului in care o sa-l vedeti pe Collin Farrell. Intr-un viitor suficient de apropiat, oamenii care nu sunt in cuplu sunt vanati si inchisi intr-un hotel. Li se dau 45 de zile ca sa isi gaseasca perechea. La sfarsitul celor 45 de zile, celibatarul inrait va fi transformat intr-un animal. Un barbat refuza soarta care il obliga sa se lege de cineva. Evadeaza de la hotel si fuge ca sa se alature unui grup de „Solitari”. De ce o sa castige The Lobster, in afara de faptul ca imi place mie cel mai mult? Pentru ca e original, amuzant si absurd si are forta unei predictii. Si pentru ca fratii Cohen, care prezideaza juriul s-ar putea sa fie sensibili la genul asta de film, care ne aduce aminte putin de genul lor de poveste.

De ce ramane The Lobster doar o fabula de anticipatie? Serios acum, cine l-ar lasa pe Collin Farrell burlac 45 de zile?

La Giovinezza sau cum sa il mai alintam pe Sorrentino?

Paolo Sorrentino e unul dintre cei mai in voga regizori italieni. La Giovinezza, dupa cum nu il indica in nici un caz numele, este un candidat extrem de solid. Sorrentino a filmat in engleza si si-a permis luxul unui casting de exceptie : Michael Caine, Harvey Keitel, Rachel Weisz si excelentul Paul Dano. Povestea? Fred si Mick sunt doi prieteni vechi care pleaca in vacanta intr-un hotel de lux din Alpi. Fred e compozitor si dirijor iesit la pensie, Mick e regizor. In universul inchis al hotelului, cei doi batrani isi dau seama ca zilele lor sunt numarate si incearca impreuna sa se pregateasca pentru marele final. De ce o sa castige Sorrentino marele premiu? Pentru ca cineva trebuie sa ii dea o lectie lui Nanni Moretti (celalalt italian cu pretentii la marele premiu, care vine si pleaca de la Cannes cum vrea el!) Dar mai ales pentru ca Sorrentino merge pe urmele lui Fellini. Arta lui Sorrentino are o frumusete muta si delicata dar nu mai putin percutanta.

De ce cred eu ca o sa castige Sorrentino? Pentru ca The Tales of Tales, filmul lui Matteo Garrone, al treilea italian in competitie oficiala anul acesta nu este tipul clasic de film recompensat la Cannes. Din trei italieni, unul trebuie sa castige, statistic vorbind. Si va castiga Sorrentino.

Audiard, un profet

Cativa ani la rand, marele premiu de la Cannes a fost atribuit unor filme cu o puternica rezonanta politica. De la The Wind that Shakes the Barley de Ken Loach, via Bucuresti si 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, a lui Cristian Mungiu a fost o perioada lunga (prea) lunga in care ne-am intrebat pe ce criterii s-au dat premiile. Si nu pentru ca filmele nu ar fi fost bune. Dar mai toata lumea a avut impresia ca nu arta era importanta, ci angajamentului social si politic. Ca si cum a face un film cu o poveste simpla si neancorata in problemele societatii nu mai putea fi de ajuns. De la Terrence Malick si The Tree of Life (Palme d’or in 2011) lucrurile s-au mai aranjat. Ca sa explice cumva efectele de moda impulsate de Cannes, Thierry Fremaux a explicat ca e o tendinta impusa de scenaristi si de regizori.”Daca cineastii sunt politici, Cannes e politic, daca cineastii sunt romantici Cannes e romantic. Festivalul si selectia oficiala nu sunt decat ecourile preocuparilor pe care le au artistii”. Daca traditia trebuie sa se inverseze din nou si sa reinceapa valul cu premiile acordate proiectelor sociale si politice, atunci filmul care va castiga va fi Dheepan, de Jacques Audiard.
Si daca povestea lui Dheepan, un refugiat din Sri Lanka, care se va lovi si in Franta de realitatea strazii si de intoleranta ghetto-urilor nu va emotioneaza, nu uitati ca e totusi un film de Audiard. Si ca aproape toate filmele lui Audiard sunt geniale. De ce o sa castige Dheepan? Pentru ca sufla un vant de fronda de stanga in Franta si pentru ca tot contextul mondial si criza economica ne-au facut pe toti mai sensibili la mizerie. Si pentru ca statistic vorbind, francezii si americanii au castigat cele mai multe premii la Cannes. Din punct de vedere strict matematic, Audiard are o sansa din patru sa ia la Palme d’or.

Haynes is back all right

Iata un deductie logica eronata. Joel si Ethan Cohen, presedintii juriului sunt regizori americani independenti. Todd Haynes care prezinta filmul Carol este si el un regizor american. Asta inseamna ca fratii Cohen o sa dea mai usor marele premiu filmului lui Haynes. Fals. Nu e nici un fel de sovinism la Cannes si nu am nevoie nici de statistici, nici sa-l citez pe Frémaux. Pur si simplu nu e nici o legatura, asa cum s-a mai soptit pe ici pe colo, intre nationalitatile oamenilor din juriu si cele ale regizorilor. Carol o sa castige Palme d’or pentru ca o are pe Cate Blanchett careia nu ii trebuie neaparat Woody Allen ca sa fie magica si schizofrenica (vezi Blue Jasmine pentru care Blanchett a luat un Oscar pentru cel mai bun rol feminin in 2014). Carol o sa castige marele premiu pentru ca e o poveste incredibila despre o femeie eleganta si rafinata care se indragosteste de o alta femeie intr-o noapte de Craciun. Nimic exceptional pana aici? Poate. Dar daca asta se intampla la New York in 1952, cand homosexualitatea era condamnata si reprimata. De fapt, avem nevoie sa mergem pana in 1952? Filmul lui Haynes ar trebui sa ne vorbeasca mai ales noua, ca romani, pentru ca in 2015 suntem una dintre tarile cele mai homofobe din Europa. De ce o sa castige Carol la Cannes? Pentru ca e un subiect de actualitate, Franta a votat dreptul persoanelor de acelasi sex sa se casatoreasca legal abia anul trecut. Si pentru pe ce pune mana Cate Blanchett se transforma in premiu. Si ca sa scoatem iarasi argumentele statistice : Haynes e american, a mai fost la Cannes, unde a castigat premiul pentru cea mai buna contributie artistica, in 1998, cu Velvet Goldmine.

Nu aduce anul ce aduce Cannes-ul

Statistic vorbind, daca e cineva care nu ar trebui sa piarda timpul cu discursurile de multumire e Maiwenn (le Besco). Din 1939, an in care a fost infiintat festivalul si pana azi, o singura femeie, da, da ati citit bine, una singura, a luat premiul pentru selectia oficiala. Asta se intampla in 1993, cand Jane Campion a devenit, cu Lectia de pian, singura regizoare premiata la Cannes. Poate ca lucrurile or sa schimbe anul asta si Cannes o sa faca o reverenta si o sa devina mai putin machist, recompensand-o pe Maiwenn pentru Mon roi. Sensibilitatea un pic nevrotica a artei lui Maiwenn ar putea sa inmoaie si pietrele. Mon roi este un film despre obsesii si pasiuni distrugatoare. Va spune ceva? Mie da.

Internata intr-un centru de reabilitare in urma unui grav accident de ski, Tony (Emmanuelle Bercot) e dependenta de medicamente si de echipa de medici. In mediul asta claustrofobic, Tony isi aduce aminte de povestea pe care a trait-o cu Georgio. Cine e omul pe care l-a iubit, cum a putut sa se lase antrenata intr-o relatie atat de sufocanta? Drumul spre reconstruirea fizica trece prin iadul amintirilor. De ce o sa castige Maiwenn premiul la Cannes anul asta cu Mon roi? Pentru ca si pentru ea e a doua oara cand aduce un film la Cannes. In 2011 Polisse a lua premiul juriului. Si pentru ca Maiwenn e sublima, talentata si are o sensibilitate senzuala.

Text: Ileana F. Buzea

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK