Cannes 2017: Love is in the air!

Astept de 372 de zile sa ma intorc la Cannes. Nu ca sa vad marea si sa ma bucur de soare. Ca sa stau inchisa in sali de cinema de dis de dimineata pana in miez de noapte. Sa ies cu ochii rosii, sa ma opreasca oamenii pe strada si sa ma intrebe de ce am plans, cum mi s-a intamplat anul trecut dupa proiectia filmului Andrei Arnold, American Honey.

Nu plang, cum sa plang? Sunt la Cannes. La Cannes nu plangem, sau, in fine, putin, cand iesim de la un film de Almodovar. Vedem filme si scriem despre ele. Bem cafele la sala de presa si tragem cu urechea la pronosticuri. «Poftim? Cine? Cine zici ca o sa ia Palme dOr anul asta?»

Am aruncat un ochi pe program acum doua trei saptamani cand au fost anuntate filmele in competitie si am ridicat o spranceana, pentru ca la prima vedere mi s-a parut ca sunt mai putini regizori pe care ii ador. Niciun Mungiu, niciun Puiu. Xavier Dolan («Mommy») si pasiunea mea coreana, Park Chan-wook fusesera anul trecut.

La ce film mai plang eu isteric, daca Almodovar nu mai e pe ecran? De venit, vine Almodovar, dar nu ca cineast, ca presidente al juriului. Nicole Kidman e actrita buna si o sa o vedem peste tot anul asta. De exemplu, in filmul pe care il prezinta Sofia Coppola, «The Beguiled», in care joaca alaturi de Kirsten Dunst si de Colin Farrell.

Stati asa. Erase and rewind! Cum sa nu fiu fericita, daca vine Colin Farrell? Sunt indragostita de el de cand l-am vazut in «In Bruges», de Martin McDonagh. Acum o sa spuneti ca am principii cinefile lejere, ca primavara asta care a venit in sfarsit si in Franta.

Sau poate asa a simtit si directorul festivalului de la Cannes, Thierry Fremaux. Ca aveam nevoie de soare si de primavara. De asta zic organizatorii ca anul asta Cannes vine cu un program solar. Love is in the air, va spun.

Francois Ozon, cel mai chipes regizor francez, vine sa necajeasca cinefilele pe croazeta cu «Lamant double», in care i-a distribuit pe Jacqueline Bisset si pe Jeremie Renier. Despre ce e filmul? Despre o poveste de dragoste cu conotatii freudiene. Chloé, o tanara fragila, se indragosteste de psihiatrul ei.

Vedeti ca nu e vina mea daca plutesc vibratii roz in aer? Eu doar fac surf pe valul lui Ozon. Si daca il cunosc bine pe regizorul care a facut «Frantz» anul trecut, iar o sa ma bucur de o lectie de delicatete cinematografica. Gata, nu mai scriu despre Ozon, ca ma indragostesc si de el!

Sa trecem la lucruri serioase. Ce, daca s-au terminat alegerile prezidentiale in Franta, uitam ca avem misiuni importante? Ce regizor e la antipozii iubirii? Cine m-a facut pe mine sa scrasnesc din dinti si sa ma intreb de ce suport sa ma uit la un film atat de nebun si din ce sunt facute mrejele invizibile care ma tineau cu ochii tintiti la ecranul televizorului, impotriva vointei mele. Brrr… nici soarele de afara nu poate sa-i descreteasca opera cinematografica. Michael Haneke («Funny Games»), care a luat deja doua Palme dOr pentru «White Ribbon» si «Amour» se intoarce la Cannes cu «Happy End». Despre ce e vorba? «Lumea, tot ce ne inconjoara si noi in mijlocul ei. Orbi.» A zis cineva happy end? Nu, nu. Haneke face jocuri amuzante de cuvinte. Uite, ca sa nu-mi iasa vorbe. De el nu sunt indragostita. Am si eu principiile mele cinematografice.

Raman in sfera meteo. Imi schimb ideile. Stiu ca nu o sa vad un film de Park Chan-wook, care a facut «Old Boy», «Sympathy for Mr. Vengence» si «Lady Vengence». E in juriu cu Pedro, cat de pretentioasa sa fiu? Dar vine alta feblete de a mea coreana. Bong Joon Ho. Care ne-o prezinta pe Tilda Swinton in «Okja». Si acum imi aduc aminte de sentimentul pe care l-am avut cand am iesit de la «Snowpiercer» de Bong Joon. Am inteles ce inseamna apnee. Doua ore si sase minute de cinema in stare pura, sau o suta douazeci si sase de minute de socuri estetice care se inlantuie cu viteza unei navete spatiale.

Am o revelatie in secunda asta precisa in care scriu. Am inteles de ce in fiecare an cei care fac selectia festivalului aleg cate un film asiatic. O competitie oficiala fara un film asiatic e ca o prajitura fara zahar, ca o cireasa fara tort. Ca un SF fara extraterestri.

Ma duc sa-mi fac bagajele. Ma asteapta Yorgos Lanthimos, regizorul grec care a facut «The Lobster», si el in competitie acum doi ani. Lanthimos, care devine un obisnuit al festivalului, a luat premiu in 2015 cu «Dogtooth» la sectiunea «Un certain regard» si poarta una dintre cele mai originale semnaturi cinematografice actuale.

Ca sa nu mai zic ca tot Colin Farrell joaca si in «The Killing of a sacred deer', in competitie anul asta. Am o mie de motive care ma fac sa-mi sara mainile pe tastatura de bucurie ca ma intorc la Cannes. O mie de motive si un Colin Farrell. Mai e o zi si-ncepe! Nimeni n-o sa reuseasca sa-mi strice buna dispozitie, jur. Nici macar Michael Haneke!

Text de: Ileana F. Buzea
Foto: PR