Cand zice lumea „film de festival’ (lui Puiu si lui Mungiu li se reproseaza ca fac filme de festival) la asta se refera. La filme de art-house. Un film care poate nu ti-a placut in sensul „agreabil’ al cuvantului. Dar care te-a interpelat, care te-a facut sa-ti pui o mie de intrebari. Un film cu o estetica aparte. Un parti-pris. Gata, am gasit cuvantul pe care il cautam de la inceput. Film de autor.
Sunt oameni care s-au plictisit la „A gentle creature’. Care au fluierat la sfarsit, desi stiau ca regizorul e in sala, cu toata echipa de actori. Mie, fluieratul asta, cand stii cat de greu se face un film si ca regizorul e la o respiratie de tine, cu toti oamenii astia care au muncit, mi se pare o grosolanie fara margini. Pot sa inteleg ca un film care ataca subiecte sociale care nu le vorbesc oamenilor din Occident (nu fac discriminari pozitive, un film se traduce prin prisma unor coduri culturale) plictiseste.
Cum ii poate vorbi unui francez, de exemplu, o casuta prapadita si darapanata, la poarta caruia asteapta un maidanez? Un autobuz vechi si ofticos? O doamna care se plange ca daca o mai calca oamenii in picioare in autobuz o sa i se rupa ciorapii. Loznitsa pare constient de complexul de inferioritate cu care se lupta tarile de Est de atata vreme. Stim ce cred occidentalii despre noi. „Stiai ca francezii mananca melci vii care le scrasnesc intre dinti?’, spune la un moment dat o doamna de la posta, cu parul oxigenat. Nu, francezii nu mananca melci vii, dar nici castraveti murati, ca personajele lui Loznitsa.
„A gentle creature’ e un film despre Rusia. Ce a mai ramas din ea si din marele suflet rusesc. O panoplie de personaje colorate, viciate si zgomotoase. Corupte. Pana in maduva sufletului. „A gentle creature’ (ar fi fost mai potrivit sa se cheme „A serious Woman’) e un road movie balcanic.
Premiza filmului e simpla. O femeie singura se duce la posta sa recupereze un pachet care i-a fost trimis inapoi. Puscaria din Siberia, in care e inchis sotul ei refuza pachetul cu conserve si lapte concentrat. Eroina (jucata de Vasilina Makovtseva) se hotaraste sa mearga pana in Siberia, sa-si vada sotul, sa ii dea ea insasi coletul. Nu stiu daca se poate spune despre personajul principal ca e o femeie blanda, cum sugereaza titlul. E mai degraba tacuta. E un alter ego al regizorului. Prin ochii ei descoperim Rusia si oamenii din ea. Oameni care canta, care beau prea mult, care se cearta, care mint, care inchid ochii cand se fac nedreptati. Oameni rai si absurzi, ca angajata de la puscarie, care nu numai ii refuza pachetul, dar care o alunga fara motiv, explicandu-i ca nu intra in atributiile ei sa ii spuna daca sotul ei e intr-adevar inchis in puscaria asta. Sigur ca nu o sa aflam unde e sotul. Sigur ca nu o sa-l vedem niciodata. Pentru ca nu conteaza. Calatoria e scopul. Cautarea. Descoperirea. Ochiul critic cu care se uita Loznitsa la oameni si la peisaje. „Tablourile’ pe care le construieste cu meticulozitate, ca un maestru flamand.
Nu pot sa sper ca filmul lui Loznitsa o sa ia Palme dOr anul asta. Mai mult, o sa fiu sincera si o sa scriu ca inteleg foarte bine de ce filmul nu le-a vorbit multora. De ce nu i-a atins. Pe mine m-a emotionat. Nu mi-a placut niciodata Tarkovsky. Cu Loznitsa, care se declara discipol al lui maestrului rus, am descoperit un nou fel de a face filme. Un stil care ii oboseste pe unii si ii face sa fluiere, dar care mie imi vorbeste. Si eu am baut prea mult, am cantat in tren cu prietenii mei si am plans. M-am intrebat si eu: OK. Si acum? Incotro?
Text: Ileana F.Buzea
Foto: PR