M-am gandit ca, cine stie, poate mai ia o data, a treia oara, premiul cel mare. Istoria ne invata ca absolut orice se poate intampla. Se astepta cineva ca Trump sa fie ales presedinte?
Am o relatie tata-fiica cu Haneke. Conflictuala, ca toate relatiile care se respecta.
Nu eram singura care scrasnea din dinti. Doi tineri de langa mine mi-au marturisit cu jumatate de gura ca „nu prea le place Haneke’. Mie nu-mi place deloc. Nu stiu daca e corect sa scriu asta, dar nu cred ca un film poate fi judecat fara sa fie trecut printr-un filtru emotional.
O sa-mi asum fiecare litera: il urasc pe Haneke. „Funny Games’, pentru care a devenit cunoscut la scara planetara e cel mai violent, cel mai greu de suportat film pe care l-am vazut vreodata. Pe scurt, doi tineri cu fete angelice tortureaza o familie. Fara scop, doar asa, ca sa se distreze. Nu mecanica actului gratuit se pune in miscare in „Funny Games’. E mai insidios, mai pervers. Haneke denunta o societate in care violenta de toate felurile devine un joc.
Violenta, abuzul, cruzimea. Verbala, fizica. Nimeni nu e la adapost de privirea neagra a lui Sauron. Haneke e un vrajitor negru, cu aere de falsa inocenta. Dupa ce a luat premiu la Cannes in 2009 pentru „White Ribbon’, Haneke a fost pus pe un piedestal. Presa l-a purtat pe brate. Ce denuntati dumneavoastra, domnule Haneke? De undeva dintr-un turn de fildes imaginar, regizorul austriac isi persifla interlocutorii.
Intr-un documentar realizat pentru Arte, la intrebarea ati crescut fara iubire, (subinteles, de asta functionati ca un ceas stricat) Haneke s-a uitat candid la camera si a spus ca a fost un copil adorat. Crescut de mama si de matusile lui, iubit fara masura. Nu toata lumea are simtuluL umorului lui Haneke. Si, cum nu suntem toti psihanalistii lui, sunt rotite la care nu stim cum sa ne uitam, nuante pe care nu le percepem.
Nu sunt o cinefila tematoare. Ma uit la filme asiatice, in care curg rauri de sange, in care se sparg capete cu ciocane. Dar mi s-a strans un pic stomacul cand m-am asezat sa vad „Happy End’. Am convingerea ca o persoana care iubeste cinema-ul trebuie sa-si infranga prejudecatile, sa inoate impotriva unui curent.
Mi-a placut „Happy End’. Mi-a placut foarte mult. E subtil. Cinic, dar fara urme de violenta manifesta. O poza la minut. O felie din viata unei familii burgheze, care traieste intr-un castel de provincie. Care da concerte private. O familie cu servitori. Niciun personaj nu e curat.
Veteranul, capul familiei, jucat de Jean Louis Trintignant vrea sa se sinucida. Copiii lui, jucati de Isabelle Huppert (prietena in viata de zi cu zi a lui Haneke) si Mathieu Kassovitz si-au ratat vocatia de parinti. Dincolo de lustrul social, vietile personajelor sunt patetice. Interactiunile dintre ele sunt false, relatii de circumstanta, care creeaza oameni singuri si nebuni. Haneke se joaca cu psihologia publicului. Pare ca singurele personaje cu un suflu real sunt adolescenta de 13 ani care si-a otravit mama si batranul cu ganduri sinucigase, despre care aflam ca si-a sufocat sotia, dupa trei ani de suferinta atroce si absurda.
Haneke se intoarce spre o tema care ii e draga si pe care a exploatat-o si in Amour (Palme dOr in 2012). Eutanasia. Dreptul fiecaruia dintre noi de a muri cu demnitate.
Doua cuvinte despre final? Happy End? Se poate vorbi despre asta intr-un film de Haneke? Da. Depinde din ce punct de vedere privim. Adjectivele nu sunt altceva decat niste perspective subiective.
Citeste si:
Cannes 2017: Top of the Lake – Lectia de cinema
Text: Ileana F.Buzea
Foto: PR