Când Daniel Brühl a devenit Karl Lagerfeld

Pe 7 iunie, Disney+ lansează o miniserie îndelung așteptată – Becoming Karl Lagerfeld –, care spune povestea ascensiunii către faimă și respect la nivel global a iconicului designer german. Daniel Brühl a împărtășit temerile și triumfurile sale legate de abordarea acestui rol.

Creată de Isaure Pisani-Ferry, Jennifer Have și Raphaëlle Bacqué, miniseria Becoming Karl Lagerfeld îl aduce în rolul legendarului creativ pe Daniel Brühl, actorul german care devenea cunoscut acum mai bine de 20 de ani, odată cu premiera Goodbye Lenin!, și care continua o carieră de succes cu roluri în Rush, inspirat de viața pilotului Niki Lauda, Captain America sau Inglorious Basterds, ajungând favoritul european al Hollywood-ului. Acum, Brühl îl întruchipează cu aplomb pe Kaiser Karl în cele șase episoade care arată ascensiunea acestuia la putere și faimă, pe fundalul glamour, decadent și complicat al Parisului anilor ’70, dar și al rivalității sale de poveste cu Yves Saint Laurent și al complicatei idile cu Jacques de Bascher.

La momentul la care iau parte la o discuție roundtable cu Brühl alături de alți jurnaliști, am văzut doar două episoade din seria biografică, suficient cât să-mi dau seama de atenția, grija și dragostea puse de actor în proiect, dar nici pe departe destul pentru a-mi hrăni curiozitatea față de o poveste pe care, practic, o știam deja. Pentru că este un lucru să fi văzut imagini cu creațiile sale din perioadă, să fi citit despre rivalitatea care a definit moda acelei vremi, să fi urmărit probabil sute de clipuri cu Karl vorbind la foc rapid, cu accentul lui inconfundabil, caustic, plin de umor și extraordinar de lucid despre aproape orice, și alta este să vezi recreată în detaliu o atmosferă atât de specifică încât ar convinge și un neofit că acei ani au fost culmea excesului și rafinamentului în modă. Pe acest fundal colorat & sofisticat, Karl Lagerfeld se desprinde ca un personaj încă în formare, o persoană căutând încă acel ceva care-l va defini vreme de decenii. Primele episoade redau întâlnirea lui cu de Bascher, numirea ca director creativ al casei Chloé, dar și tumultul unei cariere aflate la început, în care designerul era considerat mai degrabă un mercenar al modei decât un geniu – rol care îi revenea cert, în imaginația publicului, lui Saint Laurent.

„M-a intrigat să explorez cine ar fi putut fi acest bărbat înainte de a fi devenit o persona, un personaj pe care eu l-am întâlnit doar o dată în viață, când m-a fotografiat.”, povestește Daniel Brühl. „A fost o întâlnire scurtă, dar foarte interesantă, pentru că mi-a înlăturat emoțiile și reținerile și am început imediat o conversație interesantă, foarte cool; dar eu am întâlnit personajul, acel Karl Lagerfeld pe care 95% dintre noi îl avem în minte. Un bărbat slab, foarte elegant, în vârstă, cu părul alb prins în coada celebră și cu ochelari întunecați, cu un simț al umorului foarte ascuțit, foarte profesionist, dar cu o armură. Întotdeauna am crezut că seamănă mult cu Andy Warhol, deci să trec prin acea armură și să privesc dincolo de suprafață e un lucru care m-a interesat. Așa că am citit despre el, trei biografii diferite, toate contrazicându-se una pe cealaltă, în parte și pentru că el a inventat atâtea versiuni ale propriei sale vieți și a mințit atât de mult. Ceea ce mi se pare foarte amuzant, pentru că și eu am făcut lucruri similare când eram tânăr. M-a atins pentru că puteam să văd că există, desigur, o mare fragilitate și vulnerabilitate acolo. Una din temele principale din acest show, așa cum am văzut eu lucrurile, este dorința nesfârșită de a fi iubit, respectat și apreciat. Și să trăiești constant cu acest complex, în această competiție de tip Mozart și Salieri, pe care avut-o cu Yves Saint Laurent, care a fost întotdeauna cel iubit, respectat, artistul, zeul… Și venind din Germania în acel moment, într-o perioadă în care amintirea celui de-al doilea război mondial era încă proaspătă, ca un bărbat gay cu o figură maternă extrem de puternică, care l-a iubit foarte mult, dar a fost totodată și foarte strictă… a avut de-a face cu o mulțime de lucruri. Așa încât am fost interesat să arăt momentele de slăbiciune, ce făcea, ce gândea atunci când era singur și nu în lumina reflectoarelor, când nu era tipul popular.”

Îl întreb cum se simte să interpretezi un personaj pe care toată lumea îl cunoaște, dacă este într-un fel restrictiv sau intimidant sau dacă a resimțit o responsabilitate mai mare decât în cazul altor roluri. „Mi se pare că este din ce în ce mai entuziasmant să mă aflu în afara zonei mele de confort, așa că îmi place sentimentul pe care-l am atunci când am onoarea și bucuria să mi se ofere un astfel de rol iconic.”, spune actorul, care insistă să spună fiecăruia dintre noi un cuvânt în limba țării noastre. Și continuă: „Dar în următoarea secundă după ce am închis telefonul mi-am spus: ‘Shit! Cum o s-o fac? Sunt șanse mari să fiu ridicol și să eșuez.’ Dar asta chiar îmi place. Pentru că procesul este atât de interesant, atunci când e cineva atât de faimos și despre care atât de mulți oameni au propriile idei, inclusiv eu. Trebuie să decizi ce păstrezi și ce adaugi, unde vă-ntâlniți. Întotdeauna procesul acesta mă împlinește, mai ales dacă eu însumi sunt interesat de personaj. El a fost unul dintre cei mai prolifici, multi-fațetați, populari oameni din Germania, dar în același timp un bărbat atât de enigmatic și misterios. Această contradicție mi s-a părut mereu fascinantă. Din nou, și pentru că știu cum este din lumea mea. Dar în cazul meu aș spune că este mai sănătos și diferit, pentru că am propriul meu cerc social, iar lumea profesională în care mă-nvârt nu e atât de extremă. Acest om făcea atât de multe lucruri în același timp că e aproape inuman, când te gândești la toate colecțiile pe care le crea, pe lângă mai decora un castel, mai citea opt cărți în același timp, făcea toate aceste lucruri. Cum putea să le facă?”.

Continuă să-mi explice cum s-a gândit la omul acesta devenit din proprie voință un personaj. „Cum poți să fii în mod constant în lumina reflectoarelor și în atenția atâtor oameni, dar să găsești timp să creezi atât de mult în solitudine? Și contradicția Zeitgeist-ului, sex, drugs & rocknroll; toți ceilalți se-mbătau și practicau dragostea liberă, schimbau parteneri, iar el, aproape anacronic, era îndrăgostit de un singur bărbat, iubirea vieții lui, un bărbat care arăta ca și cum ar fi ieșit dintr-un roman de Proust din secolul al XIX-lea. Să fii în mijlocul lucrurilor, să fii atât de modern în prêt-à-porter, dar și un singuratic de modă veche. Să aleg din toate lucrurile astea, să mi se ofere un astfel de rol a fost un vis pentru mine, pentru că nu avea să fie plictisitor nici o secundă. Trebuia să fac eu însumi atâtea lucruri tot timpul, trebuia să găsesc un limbaj al corpului potrivit, dar și un vocabular adecvat, să absorb pe cât de multă cultură puteam. Am urmat un curs de modă la Chloé, în Paris, am trecut prin toate departamentele și m-au tratat foarte frumos, am vrut să întâlnesc oameni care l-au cunoscut cu adevărat. Pentru că atâția oameni îl cunoșteau pe Karl, dar dacă săpai un pic aflai că nu l-au cunoscut atât de bine, doar dădeau impresia că-l cunosc. Am vrut să-i văd pe oamenii cu care s-a cunoscut vreme îndelungată, și din fericire a fost un contact care m-a ajutat foarte mult: Patrick Hourcade, care a scris una dintre cărțile pe care le-am citit (Karl: No Regrets, n.red.) și a lucrat pentru Vogue, este și istoric și l-a ajutat pe Karl la designul caselor, apartamentelor și castelelor, pentru că știe de toate.”

La întrebarea unui alt jurnalist, Daniel Brühl povestește și despre propria sa relație cu moda, care a existat din copilărie, dar a evoluat mult atunci când a fost nevoit să apară la premiere, pe covoare roșii și la tot felul de evenimente. Spune că astfel a ajuns să se împrietenească cu Alessandro Sartori, directorul artistic al brand-ului Zegna, în care vede o personalitate similară lui Karl, cel puțin în direcția cunoștințelor enciclopedice despre arte, pe care le traduce în creațiile sale. Vorbește și despre felul în care costumele l-au ajutat să intre cu adevărat în pielea lui Lagerfeld – mai ales după ce a descoperit un detaliu care l-a făcut să înțeleagă felul în care designerul se mișca prin lume.

„Când eram fără machiaj, mă priveam în costum și mă întrebam cum aș putea să port aceste lucruri când nu simt încrederea în sine și demnitatea necesare ca să le pot purta. Cum s-a întâmplat cu niște cizme roșii, au fost momente în care a trebuit să le port pe stradă în Paris, înconjurat de tineri foarte cool, și mi-am amintit că Lagerfeld ar fi zis să le port cu atitudine, să fiu un personaj. Pas cu pas am ajuns acolo și asta ajută major la crearea personajului, mai ales tocurile, pentru că el voia să pară mai înalt decât era. Cum sunt pe jumătate spaniol, mi-au amintit de flamenco, dar în general uitându-mă la el mi-am format imaginea unui toreador. Pentru că ei sunt, pentru mine, pe de-o parte foarte masculini și, pe de altă parte, foarte eleganți, grațioși, atribute asociate cu feminitatea. Te gândești la corsetele pe care le poartă, toate aceste elemente ambigue care au sens. Iar când l-am întâlnit pe acest vechi prieten al lui Lagerfeld, un bărbat în vârstă în apartamentul său, eram singuri și-mi spunea: «Ridică-te! Stai jos! Ridică-te! Mergi! Unghiile trebuie să fie mai lungi, pentru că uneori zgâria ca o pisică!» Mi-am dat seama că nu găsești aceste detalii în nici o carte și le-am notat. Și în vreme ce mergeam, l-am întrebat: ‘Ce crezi despre imaginea unui toreador?’ Și mi-a spus: ‘Da, da, da, da, da, asta este! Era un mic matador.'”

Când altcineva amintește că Brühl a mai jucat un personaj real, dar când acela încă trăia – pilotul de Formula 1 Niki Lauda – actorul recunoaște că s-a întrebat ce ar fi spus Karl despre interpretarea lui și că prezența lui, dacă ar mai fi fost în viață, s-ar fi dovedit intimidantă. Ne mărturisește și că, deși Lagerfeld l-a pozat cu 20 de ani în urmă, abia recent a dat de urmele fotografiei făcute atunci, imposibil de găsit pe Internet, pentru că designerul și-a rezervat drepturile tuturor imaginilor pe care le-a surprins. Odată ce a găsit persoana dispusă să-i trimită imaginea, a mai aflat ceva: „După ce a făcut pozele, și-a întrebat echipa: ‘Nu el e tipul din Goodbye Lenin!?’. După care și-a invitat echipa la cinema, la Berlin, să vadă filmul, și a spus: «Îmi place băiatul ăsta.'”.

Povestește și că a fost important ca miniseria să-i arate viața sentimentală, umanizând astfel legenda.

„Am vrut să-l facem mai accesibil, o persoană cu care poți empatiza, dar cred că era și un foarte mare romantic. Un bărbat cu o mare foame de viață, dar care nu se putea bucura în totalitate de ea în realitatea sa. Îmi provoacă o mare empatie faptul că creează niște lumi paralele, fantezii care au perfecțiunea unor basme. Anii ’70 erau cool și nebunești, era un moment revoluționar. Iar el s-a întors în timp în mod deliberat și a cumpărat un castel în care voia să creeze o întreagă lume pentru el și pentru iubirea sa cea mare, decizând toate detaliile, până la ce fel de tacâmuri ar trebui să fie pe masă.”

L-a atins, spune el, modul în care Karl voia să creeze o lume în afara realității, unul dintre puținele semne că sub aparența profesionistă, elocventă și isteață se regăsea un bărbat tandru.

„Cred că asta este frumusețea ființelor umane, faptul că sunt sunt făcute din atâtea contradicții. Și e frumos să arăți asta, eu sunt interesat mereu să văd cicatricile și crăpăturile din armură și nu doar un tip care este perfect și care se vinde ca Mister Perfect.” De altfel, spune că empatizează perfect și cu minciunile de care s-a acoperit Lagerfeld pentru a părea diferit sau interesant. Părinții actorului german născut în Barcelona aveau o casă la țară, aproape de Mont-roig, unde își petrecea timpul familia lui Joan Miró, așa încât i-a fost ușor să-i spună profesorului de arte că părinții lui erau prieteni cu pictorul, ca să-l impresioneze… lucru care a durat până ce acesta i-a întâlnit părinții, cu efecte jenante. „Lagerfeld, venind din Germania, care nu era foarte populară atunci, a preferat să spună că tatăl lui era un baron suedez. Dar cred că ajungi să te pierzi în propria imaginație, într-o fantezie care este mai interesantă decât realitatea. Și, în cele din urmă, ce e adevărat și ce este realitatea? Întotdeauna am avut o atitudine foarte jucăușă când vine vorba despre adevăr. Atâta timp cât nu dăunează nimănui.”

Îl mai întreb, în final, cât de greu este să prinzi într-o interpretare un om care a fost întreaga sa viață un performer, un adevărat actor care și-a creat atâtea identități pe care le-a locuit și le-a schimbat cu ușurință; și mai ales cum a reușit să evite aspectul caricatural pe care ar fi putut să-l capete personajul lui din acest motiv.

„Cred că pentru mine a fost punctul crucial. Întotdeauna începe cu un sentiment de responsabilitate și cu ideea de a lua personajul în serios, să încerci să-l înțelegi în situații pe care nu le înțelegi sau cu care nu ești de acord, dar în același timp să-l umpli cu cât de mult adevăr este posibil. Ce mi-a făcut viața mult mai ușoară a fost modul sublim în care am interacționat cu Théodore (Pellerin, actorul care-l interpretează pe Jacques de Bascher, n.red.), relația minunată pe care am avut-o. Este pentru prima dată când joc un bărbat homosexual, care a avut o relație de iubire atât de intensă cu un alt bărbat. Generozitatea, tandrețea și respectul și dragostea pe care le-am avut unul pentru celălalt sunt lucruri pe care rareori sau poate niciodată nu le-am experimentat într-un asemenea grad. I-am spus soției mele că îmi pare rău, dar că voi fi îndrăgostit de un bărbat pentru câteva luni. Și după ce l-a cunoscut mi-a spus că e în regulă, îl place mult. Știam amândoi că trebuie să mergem până la capăt din punct de vedere emoțional, pentru că altfel nu ar fi fost posibil.”

Pe lângă modul în care a abordat marea iubire a lui Lagerfeld, a mai fost vorba și de responsabilitatea față de el, spune Brühl, mai ales venind din Germania, unde este venerat și unde toți prietenii l-au întrebat despre rol. „Sunt sigur că vor fi oameni cărora nu le va plăcea interpretarea mea, dar cu încredere, așa cum ar fi spus Karl, aș spune că nu-mi pasă. Ce știu este că noi toți, și Arnauld (Valois, care îl interpretează pe Yves Saint Lauren, n.red.) și Alex (Lutz, interpretul lui Pierre Bergé, n.red.) am luat totul foarte în serios și am dat tot ce-am putut. Și poți să vezi asta, sunt câteva momente mai târziu în serial pline de căldură reală și de tandrețe, dar și de ură, pentru că sunt toate acolo. Deci cu siguranță este adevărat din punct de vedere emoțional.”