Calatorie in copilaria omenirii cu Hanna Bota

VEZI FOTO

POZA 1 / 6

Tentatia e sa va spun ca Hanna Bota e acest antro­polo­g-scriitoare-poeta care si-a petrecut o luna din viata alaturi de ultimii canibali de pe planeta, dupa care a scris o carte. Insa am aflat si eu din cartea ei, ultimul act antropofag s-a intimplat cindva prin anii 70, asa ca putem spune fara sa gresim ca antropofagii nu mai exista pe planeta noastra. Ce exista inca sint niste insule in Polinezia care impreuna formeaza o tara pe nume Vanuatu, iar aici locuiesc cei mai fericiti oameni de pe pla­ne­ta, potrivit celor de la The New York Times. Acesti oameni rid cu pofta, sub orice pretext, isi iubesc semenii peste masura, fara a cunoaste „arta iubirii', nu sint afectati de depresie, stres si trecerea timpului, iar harnicia pentru ei nu e tocmai o virtute. Printre acesti oameni a trait, timp de o luna, Hanna, incercind sa inteleaga unde a gresit omenirea in lungul sau drum spre evolutie.

ELLE: Ce gind te-a dus in Vanuatu?

Hanna Bota: Prima dorinta care m-a pus pe drum a fost sa scriu o carte despre inchisorile pe care ni le facem noi insine. Am observat ca toata lumea traieste intr-o cusca pe care si-o cladeste singur si in care se simte in siguranta. Am vrut sa scriu o carte despre trairea mea limitata, intr-un spatiu nemarginit. Nu m-am gindit de prima data la Vanuatu. Una dintre surori­le mele, care e oftalmolog si locuieste in Suedia, a fost, printr-o organizatie, in desertul Kalahari, unde a consultat populatia de bosimani de acolo. Aces­tia sint foarte izolati si ra­masi in urma si, din cauza soarelui si a vintului, sufera de diverse afectiuni ale ochilor. Intentionam sa ma duc cu ea acolo in anul urmator, dar voiam sa traiesc aceasta experienta de una singura, nu insotita de un grup. Aceeasi organizatie, Pilgrim, care merge si ajuta populatiile din locuri foarte izolate de pe glob, a descoperit Vanuatu. Doi dintre membrii ei, sotii Mick si Gabriella, m-au ajutat sa ajung si eu acolo. S-au dus in Vanuatu inainte si mi-au spus ca vor sta patru luni, dupa care vor petrece o ultima luna impreuna cu mine. S-a potrivit tocmai bine, pentru ca intre timp am fost acceptata la doctorat si am ales sa studiez aceasta tema de antropologie culturala „pe teren', in Vanuatu.

ELLE: Cum au primit ai tai vestea plecarii? Ai lasat acasa un sot si un adolescent ingrijorati?

H.B.: Au spus ca nu sint normala (ride), dar ei stiu ca am nevoie de trairi mai diferite decit are tot omul si au acceptat aceasta ciudatenie a mea. Cit timp au stiut ca ma duc impreuna cu Mick si Gabriella au fost linistiti, la fel si eu. Dar cu o saptamina inainte de a pleca, dupa ce imi luasem biletul si viza, m-au sunat si mi-au spus ca vor fi dati afara din Vanuatu. Le expira viza de turisti de patru luni si, din nu stiu ce motive, trebuiau sa paraseasca tara cu interdictia de a se mai intoarce acolo timp de un an. Asa ca a trebuit sa decid daca ma duc singura sau daca incercam in anul urmator. Mi-au spus ca imi pot gasi ei ghid si ca imi aranjeaza traseul. Atunci mi-am zis: cine stie daca o sa mai apuc sansa asta, viza am, bilet am, ce pot pati? Risc sa fiu violata? Mi-au zis ca nu chiar, nu sint violenti. Atunci ce pot pati? Sa-ti pice o nuca de cocos in cap, mi-au zis ei. M-am gindit ca n-avea cum sa mi se intimple asta chiar mie. Pe moment mi s-a parut OK, insa trecind saptamina, am inceput sa ma sperii. Dar decit sa pierd tot… am zis ca incerc. Si m-am dus. Bine, nu trebuia sa iasa atit de horror, sa ajung la triburile de pe munte si sa nu am ce minca. Dar a fost mult mai bine asa, pentru ca a trebuit sa depind de ei. Daca eu depindeam doar de bunurile mele, atunci insemna ca nu traiam cum traiesc ei. Eu imi mincam mincarea mea, in coliba mea, si ei isi vedeau de viata lor.

ELLE: Intr-una din primele seri acolo, admirind acel paradis exo­tic, cu ape turcoaz si nisip fin, unde bogatasii planetei veniti pe iahturi se intilneau cu cei mai necivilizati paminteni, ai avut revelatia ca lumea acestora din urma e pe sfirsite. Ce crezi ca pierde omenirea prin disparitia acestor insule de primitivism?

H.B.: Mi-am dat seama ca, daca insule exotice mai putem fa­brica, pe oamenii acestia nu ii mai putem face primitivi, dupa ce i-am contaminat cu informatie. Eu vad omenirea ca pe un orga­nism care se dezvolta, de la copilarie spre maturitate. Ei sint copiii umanitatii. Freud zicea ca daca vrei sa te cunosti pe tine, trebuie sa te intorci la copilaria ta, iar Jung a extins asta la colectivitati. Trebuie sa te intorci in copilaria umanitatii ca sa cunosti evolutia ei. Cum ar fi daca toti oamenii de pe Pamint ar fi maturi si n-ar mai fi copii?! Atunci cind nu vom mai avea copii pe Terra, vom pierde propria noastra copilarie, vom pierde sansa de a ne mai cunoaste pe noi. Asa ca acum trebuie sa ii cunoastem repede-repede, sa scriem tot despre ei, sa inregistram tot, pentru ca vom ajunge o societate de maturi si batrini. Imi venea sa le spun: „Gata, nu mai trebuie sa va civilizati! Civilizatia e doar un alt fel de a trai. Trairea voastra e foarte buna asa cum e ea acum, gindurile voastre sint bune asa cum sint'. In afara de faptul ca ar fi bine sa scape de niste frici care ii te­rorizeaza, pentru ca unii dintre ei inca mai cred in spirite, traiesc atit de frumos, atit de aproape de natura, atit de a­proa­­pe de bu­cu­rie. Sint mai profunzi in anumite aspecte de­cit noi, mai grijulii unul fa­ta de ce­lalalt. La noi ce­­lalalt nu mai exista, l-am inghitit, contez doar eu. De aceea se purtau frumos cu mine, pentru ca eram importanta eu ca un celalalt.

ELLE: Nu ti-a fost frica de ei?

H.B.: Niciodata. De ei ca oameni, niciodata. Sint pasnici si au un mare respect pentru omul alb! Eram ca o zeita acolo. Nu pri­mesti in lumea civilizata asa respect! La ei barbatii erau hraniti primii, dupa aceea mincarea era data femeilor, care imparteau si copiilor. Nici seful de trib nu primea mincarea inaintea mea. Si mai e ceva: ei nu arunca resturile de mincare. Iar atunci cind dadeam inapoi farfuria, doar seful satului sau fiul acestuia aveau voie sa termine mincarea mea. Era o forma maxima de respect.

ELLE: Ce statut au femeile in societatea lor?

H.B.: N-am putut sta de vorba cu ele asa cum as fi vrut, pentru ca erau destul de geloase pe mine, nu gelozia aceea fata de o femeie care le-ar fura bar­batii, ci o gelozie provocata de diferenta de statut. Fe­meia nu are nici un fel de importanta acolo, e un obiect care trece dintr-un sat in altul prin schimb de bunuri. Ei isi cumpara nevasta cu vreo patru porci. Pe cind mie nici un barbat nu imi punea la indoiala autoritatea. In afara de seful de sat, care din cind in cind imi dadea de inteles ca totusi el e seful si eu il lasam sa isi traiasca sefia, ceilalti imi acceptau punctul de vedere. Cit despre relatiile intime, sint foar­te pudici, nu se ating intre ei, femeie cu barbat. Deseori, bar­batii merg tinindu-se de mina, femeile la fel. Se tin de mina, dar nu­mai cei de acelasi sex. Relatiile lor sint foarte precar exprimate ero­tic. Sint oameni iubitori, dar par sa fie foarte putin dezvoltati sentimental. Din cite am putut intelege vorbind cu ghidul de pe insula Tanna, la ei actul sexual dureaza trei minute si e tabu, deci nimeni nu vorbeste despre asta. Lui i se parea firesc sa fie asa, dar nu stia ca lucrurile pot fi si altfel. Tot astepta sa ii povestesc eu, dar cum sa ma apuc eu sa ii explic ce e cu jocul erotic si restul? A venit intr-o seara la mine in coliba si m-a rugat sa ii spun tot. Am incercat sa ii explic mai mult anatomic, ce e in organism, ce se intimpla… Pentru el totul era nou! Desi era profesor, nu stia ce organe avem. Dar n-am putut sa intru mai mult in amanunte, pentru ca eram nu­mai noi in coliba, nu stiam daca il provoaca ceva din ce ii spu­neam. A ramas socat. Spunea ca daca stia lucrurile astea cind s-a casatorit, viata lui ar fi fost cu totul alta. Imi era mila mai ales de fe­meile acelea. Chiar nu au nimic, nu fac altceva decit sa munceas­ca, fac copii si nici macar de o asemenea intimitate nu au parte.

ELLE: Daca pe insula Tanna ai fost primita cu multa caldura si ai legat prietenii strinse, cum a fost cea cu profesorul Maktuan, lucrurile au luat o intor­satura ciudata cind ai ajuns la triburile mai izo­late de pe munte…

H.B.: Sint foarte di­feriti. Triburile de pe insula Tanna sint mai pe coasta si majoritatea populatiei are acces la apa. Nu sint foarte izolati, cum sint cei de pe munte. Filosofia lor de viata e una solara, pozitiva. Sint foarte fericiti si asta se vede. Nu sint asa de fricosi, desi inca se tem de spirite, chiar daca au fost crestinati si acum cred ca spiritele sint mai bune cu ei. Conditiile de viata sint si ele mai bune. Ei sint si lenesi, pentru ca nu trebuie sa munceasca. Tuberculii cresc in pamint, taro, maniocul, toate aceste radacini cresc singure. Fructele cresc in copaci, pasarile zboara deasupra, oceanul e plin de pesti. Pe cind cei de pe munte nu au acces la pescuit, nu au pomi fructiferi. Au gradini, insa versantul e atit de abrupt incit trebuie sa te cateri ca sa poti lucra pamintul. Maninca taro cel mai mult si mai maninca portocale atunci cind e sezonul lor. Eu nu am prins portocale, asa ca am mincat taro de trei ori pe zi, la fel ca ei. In ultima parte a calatoriei, lucrurile au fost mai ciudate, dar si mai interesante. Cind am ajuns pe munte, au inceput ploile, iar acestea te izolau pentru ca se umflau riurile si nu mai puteai sa te intorci. Triburile de pe munte inca mai cred in spirite si ei spuneau ca ploile s-au pornit din cauza mea. A doua zi dupa ce am ajuns acolo, seful de sat mi-a spus ca toate satele din jur se roaga spiritelor sa ploua ca sa ma alunge pe mine. Asta pentru ca ceilalti ar fi fost invidiosi ca lor nu le-am dus citiva saci cu bunuri, de la haine la orez, miere, macete, topoare, lucruri la care ei n-au acces. Si atunci trairea a devenit mai palpitanta. Daca nu treceau ploile, eu ar fi trebuit sa cobor pentru ca riscam sa ramin izolata si sa pierd avionul care pleca peste zece zile. Ei chiar credeau ca din cauza mea vine potopul peste noi. Ghidul zicea sa ne intoarcem si l-am intrebat pe seful satului ce sa facem. Acesta mi-a spus: „Eu stiu ca Dumnezeul tau e puternic. Roaga-te lui'. Stia de Dumnezeul crestin, pentru ca multe dintre triburi au fost crestinate de misionari. Asa ca am inceput sa ma rog. Am luptat cu Dumnezeul meu impotriva spiritelor lor si asa s-a dus ploaia. Vezi bine ca asta nu e experienta unui antropolog, e cea a omului credincios care sint.

ELLE: Cind ai ajuns pe insula Tanna, ai tinut o lectie la scoala despre cele cinci simturi. Povesteste-mi cite o amintire care ti-a ramas, legata de fiecare dintre acestea.

H.B.: Mi-a ramas in nari mirosul pielii lor, un miros de transpiratie a­mes­­tecat cu fum, care il fa­cea mai putin respin­gator, pentru ca sint, intr-a­devar, murdari. In privinta gustului, mi-a ramas aroma fructului de mango. Papa­ya mai min­­casem eu in India, dar mango a ramas pentru mine legat de Va­nuatu. Ma mai duc la supermarket si cumpar cite un mango, dar cel de aici e umbra ade­varatului man­go! Mai e si gustul de taro, pe care l-am mincat de trei ori pe zi, dar pe care nu pot sa il descriu decit intelectual. Nu imi mai vine pe lim­ba, m-am des­prins de tot de el pentru ca era foarte rau. Efectiv nu mai puteam minca, imi era scirba, numaram inghititurile: unu, doi, trei, patru, cinci, OK, mai rezist citeva ore cu atit. In privinta atingerilor, Mick si Gabriella imi spusesera ca nu stiu sa se imbratiseze si ca trebuie sa ii invat. Pe femei le-am imbratisat cind am plecat, dar ramineau asa, ca o stana de piatra. Eu fiind si o fire destul de calda, obisnuiesc sa ii imbratisez pe cei dragi si am vrut sa le transmit si lor aceasta traire. Am vrut sa-i invat sa se imbratiseze. Fetele de la scoala au invatat repede imbratisarea, dar sus pe munte nu am reusit mare lucru in sensul asta. Cit despre auz, cel mai mult mi-a ramas in minte vorbaria lor continua. Se adunau seara in nakamal, care era la trei metri de mine, si pe la ora sapte seara pisau kava, ca sa prepare bautura. Dupa primul rind de kava li se dezlegau limbile si vorbeau toti deodata. Aveam senzatia ca nimeni nu asculta pe nimeni. Auzeam „Hanna, Romania, Hanna, Hanna', povesteau tot ce s-a intimplat peste zi in „n' variante. Puteau povesti cinci ore despre cinci minute de viata. Totul trebuia repovestit. Pina la ora doua-trei dimineata ei beau kava si vorbeau. La un moment dat, era enervant, pentru ca nu ma odihneam. La cinci cinta cocosul, ma trezeam si incepea ziua. Ei erau deja in picioare. Nu stiu cind dorm oamenii astia. Se pare ca pot trai fara somn.

ELLE: Ai baut si tu kava?

H.B.: N-am baut. As fi vrut sa vad ce gust are. Senzatiile cica sint foarte placute, pentru ca nu provoaca mahmureala precum alcoolul si nu e nici drog, ca sa iti pierzi mintile. Prima data cind o bei da buna dispozitie, o vedere in roz a vietii si apoi o extrema relaxare, care te face fericit. In oras sint kava-baruri unde pot gusta si turistii. Dar in satul traditional, kava nu se bea oriunde precum apa. E bautura spiritelor, se bea in nakamal, se prepara in public, nu ramine nici un strop de kava undeva prin bucatarie sa o gusti. Si, mai ales, e interzisa femeilor. Puteam bea kava doar daca treceam peste legea asta, dar nu mi-am permis sa trec peste lucrurile lor sacre. Desi mi-am permis multe. I-am rugat, de exemplu, sa ma lase sa vad pietrele sfinte, chiar daca am facut-o din usa, fara sa intru in nakamal. I-am rugat sa le si pozeze ei pentru mine. Si cit am stat in oras, nu m-am dus sa beau kava ca sa n-o supar pe mama Ellie, o femeie batrina care m-a gazduit la ea timp de patru zile. Ea era suparata ca unul dintre fiii ei bea kava si si-a distrus viata in felul acesta si mi-a povestit ce mare pacoste e pentru cultura lor sa bea kava. Asa ca nu m-am putut duce sa beau singura. Stiu ca turistele mai incercau, dar eu am venit acasa fara gustul kavei.

ELLE: Ce ai schimbat in viata ta dupa ce te-ai intors?

H.B.: Am incercat sa vad viata la fel de pozitiv cum o vad ei. Eu sint o fire pozitiva, dar ei traiesc asta mereu: sa nu se supere, sa nu gindeasca rau, sa se bucure de viata, atit de mult rid! Uneori mie nu-mi mai venea sa rid, dar la un moment dat am zis ca trebuie sa fac exercitiul asta. Daca iti sta o suvita de par nu stiu cum, ei rid cinci minute de asta. Mie mi se parea ca e un consum inutil de energie, dar adevarul e ca nu am simtit vreun stres in luna aceea, desi trebuia sa-mi port singura de grija. Am vrut sa aduc de acolo gindul acesta bun, bucuria de a trai.

Alina Baisan
Ultimul canibal a aparut in luna octombrie la editura Cartea Romaneasca.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK