By the light of common day (de Ana Ularu)

Un an de pandemie văzut, simțit și trăit cu dor de scenă, de la debuturile confuze și alarmante la începutul anului trecut și până la o nouă primăvară a speranței.

Trăim timpuri interesante, prieteni. Unghi subiectiv – e ianuarie 2020. Suntem undeva lângă Seattle, într-un peisaj bizar-perfect, la marginea unui ocean parcă executat de Dante Feretti, sub un cer metalic, cu aer de demisol. Fac fotografii suprarealiste cu Widelux-ul vechi. Zi liberă. Vizităm casa copilăriei lui Kurt Cobain, aleile murdare din jur, personajele semi-lucide ale micului cartier, plimbând jucării murdare de pluș în coșuri de supermarket, sub-podul cu grafitti și jeg poeticos. Frig, nisip ascuțit. Nu e filmarea mea, pot doar să ajut, să aduc ceaiuri, să car niște bocanci enormi de schimb, să ascund câte o ciocolată prin fiecare din cele 200 de buzunare. Zi liberă. Vedem 1917 într-un cinematograf, cu oameni vii în jur, fără popcorn. Suntem la filmare, echipă mică și prietenoasă, cină în fiecare seară împreună, gătită de chef Andrew, cu un canal generic de baseball lătrând permanent în fundal, bocanci și haine înzăpezite, înnămolite la intrare, detașament cinematografic înfrigurat și gălăgios inundând popota improvizată. Zi liberă. Găsim un magazin de chitări excelent și pierdem multă vreme acolo, holbându-ne la Weissenborn-uri de colecție și cântând la tot felul de bijuterii din 1967. Ne pregătim de un zbor către Los Angeles, de câteva zile, în Joshua Tree (un pic de vacanță departe de oameni, ironie).

Un telefon – aveți grijă, virusul ăsta, încă nu se știe, e un caz în Washington State. S-au pus filtre în LAX. Conducem până în Portland, ca să zburăm de acolo – evităm astfel întrebari stupide, oricum noi eram undeva într-un oraș fără cod poștal, nu ne-a atins nimic. Care virus? Traficanți de teamă peste tot. Călătorim cu măști – singurii, primii, ciudații. Ultimele zile de muzee, de baruri, de prieteni. Alt avion, cu mască. București. Ultimul spectacol, la Act, Constelații (cine știe până când, încă nu știm, dacă aș fi știut atunci… jucam altfel?). Avion. Îmi văd prietenii veniți la Berlinale – fugim de adunări mari de oameni, agorafobie, prea multă fațadă. Ultimele vinuri, hăhăieli, mă laud cu lăsatul de fumat în fața prietenilor adunați să fumeze afară, adunați ciorchine, aproape fizic. Apoi se schimbă totul. Se anulează spectacole, zboruri, filmări. Adio BBC și Manchester, un rol nemaiîntâmplat.

Urmează zile libere, mă gândesc. Adio bilete spontane până în 40 de euro pentru că vrem săptămâna asta să ne plimbăm prin Sintra. Concert Nick Cave, mici răsfățuri… Expoziții foto. Știu că e indecent să mă plâng de asta. Nu o fac. E ca și cum aș deplânge absența tagliatellelor cu trufe albe în mijlocul Marii Foamete irlandeze. Începe să se moară din noua ciumă. Se minte mult, se speculează absurd. Se urlă inepții. Nu sunt de niciunele, nicăieri. Care lume civilizată? Care țară ca afară? New York-ul folosește camioane de măcelarie drept morgi improvizate. Suntem reduși la absurd peste tot, în mod egal, suntem la fel de pierduți, ar trebui să ne avem ca frați.

În mica mea lume stăm în casă. Scriem. Două scene pe zi. Prin rigoare și rutină transformăm exilul din societate într-o utopie intimă. Scriem tot mai mult, terminăm de scris. Decidem. Zi liberă. Încă una. Ciorchine de zile libere. Nu mai știm cum e să fim actori. Am câștigat încă o octavă în voce de când nu mai mănânc fum – mă bucur de ea, cânt. Ohio al lui Neil Young, cu o linguriță de argint pe un Telecaster.

Agorafobia reapare când ieșim în public, dar acum nu mai e un răsfăț („ah, chiar nu am chef de multă lume”), acum e serios, ne învelim în teamă. Se și moare din asta, nu, nu e ca o gripă. Nu mai suntem actori. Actori în rezervă? Redeveniți civili. Suferim? Nu. Dragoste în vremea holerei. Sunt atâtea de făcut atunci când nu te forțează nimeni să alergi dupa masaje de ego, look at me look at me look at me, nu ne plângem. (Dar îmi e dor să fiu la Teatrul Act. Să îmi iau 6 mini pateuri cu brânză, 3 pentru recuzita de la O Intervenție, trei în plus, fără motiv, din superstiție. Să pun un pumn de migdale într-un pahar cu apă și să le mănânc în timp ce dau textul și râd în cabină, pe măsură ce cresc emoțiile și aud publicul intrând în sală.)

E însă indecent să spui asta cu voce tare, sunt locuri în lume unde se sapă gropi comune, se adună cadavrele. Îmi era atât de teamă să nu cresc în vremuri de război în adolescență, mă obseda. Am pictat teama și am făcut un fundal de 3 pe 3 metri ca scenografie pentru un spectacol. Nu m-aș fi gândit că altul era scenariul.

Călătorim în vară, pare că dispare virusul? Prea puține cazuri. Sărbătorim ziua de naștere. Prietenii mei, oameni pe care îi iubesc, adunați într-o grădină. Cu distanță. Sunt speriați toți la început, se dezinfectează pe mâini încontinuu, nu se îmbrățișează. Am uitat în 5 luni ce am învățat în peste 30 de ani. „Se obișnuiește omul și spânzurat”. A doua zi se schimbă complet istoria personală, ce frumos. Mergem la „Gopo” – prieteni mulți, lumea mea, impulsul de a îmbrățișa, uneori necontrolat, apoi teama de „cine știe?”. Vara totuși promite. Călătorim mult. Atâtea zile libere. Uităm de teamă.

Apoi brusc – filmez. Roma. Din nou actor! E foarte ciudat, ca și cum am face o reconstituire a „lumii dinainte, dar cu armele timpului prezent. Se dă „motor”, noi actorii dăm jos masca, se dă „stop”, redevenim jumătăți de chipuri. Din două în două zile, un doctor în echipament complet de război vine în camera noastră și mă testează. Nu mai putem trăi la întâmplare, trebuie organizat și controlat totul, semnat, parafat, călătorit cu adeverințe și sperieturi. Ne-am obișnuit în teamă, o respirăm, trece și prin mască.

Alte filmări, ne-ale mele, München. Un caz în echipă. Panică, distanțare, teste, panică. Cercul se tot închide. Prieteni de acasă se îmbolnăvesc, povestesc despre asta. Pentru că protejăm istoria personală ne retragem tot mai mult. Se face tot mai târziu, întuneric, se face apoi devreme în 2021. Vine Primăvara, recompusă de Max Richter. Mă transform, devenim altceva. Uit o vreme că lumea încă arde mocnit, dar uneori mai deschid geamul și intră fum de teama de afară. În lumea cea mare se face trafic cu cifre fluctuante, statistici și îngrijorare – în mica mea lume au avut loc revoluții și miracole, și în timpul liber continuu să îmi fie dor, fără termen limită. Și mai ales fără să mă plâng. Ar fi indecent.

foto: Marc Rissmann