Bucurestiul recuperat

VEZI FOTO

POZA 1 / 3

Inca imi amintesc prima mea vizita in Bucuresti. Era mare, era zgomotos, era plin de oameni si de masini, de magazine, de cladiri haotice, de iures si tumult. Mi-a placut din prima clipa, asa cum li se intampla tuturor celor care vin din orase mai mici si decid sa ramana. In anii pe care i-am petrecut aici am invatat sa imi placa tot felul de lucruri la el. Imi amintesc mai cu seama momentele dupa mutare cand, fara un loc de munca si nimic de facut, hoinaream alene pe strazi, in zilele de septembrie, ascultam de pe o banca orchestra care repeta la Ateneu, citeam in Cismigiu sau beam nesfarsite cafele la Green Hours.

De atunci, Bucurestiul meu s-a conturat intr-un perimetru din care ies doar rareori, care imi place si in care ma simt sigura, un fel de oras mai mic in orasul cel mare, in care stiu fiecare colt, dar care se mareste totusi pe masura ce trece vremea si descopar alte si alte locuri minunate. Insa tot de cand am ajuns aici mi-am dat seama ca Bucurestiul nu e pe placul tuturor. Pe langa cei care deja locuiesc aici si care au ajuns sa sufere de un soi de blazare, sa nu mai suporte locurile pe care le vad prea des si sa le ignore voit, mai sunt si cei care, de departe, urasc Bucurestiul si aglomeratia lui si nu isi imagineaza cum se poate locui aici. Asta desi Capitala nu este nici pe departe un oras la fel de aglomerat sau haotic ca altele. Si nici macar atat de murdar.

In toti anii acestia am vazut cum orasul, cu toate ale lui, a fost pe rand urat, hulit, ironizat, exploatat. Numai ca, in vremea din urma, oamenii care locuiesc aici au inceput sa il placa mai mult. Si mi-am dat seama de ce atunci cand am vazut pentru prima data proiectul fotografului Stefan Tuchila, Ultimul Etaj – o cartare fotografica a Bucurestiului. Proiectul, dupa cum ii spune si numele, consta in fotografii realizate de sus, de la ultimele etaje ale unor cladiri inalte, care surprind cu o sensibilitate aparte orasul fata de care toti avem o parere preconceputa. „Ideea pentru Ultimul Etaj a aparut acum opt ani', spune Stefan Tuchila, „in momentul in care am descoperit privelistea superba dintr-un bloc de locuinte de pe Hristo Botev. Incepand cu acel moment am incercat sa integrez in promenadele mele urbane cat mai multe momente la inaltime, apogeul fiind atins in ultimii ani, cand am petrecut mai mult timp pe terase de cladiri decat la nivelul solului.'

Fotografiile lui au avut meritul de a fi schimbat perspectiva asupra orasului – o miscare de care Bucurestiul avea nevoie. Stefan spune ca orasul l-a inspirat, desi il stie bine si de multa vreme. S-a nascut aici si tot aici si-a petrecut mare parte din viata. „Am invatat treptat sa il iubesc si sa il inteleg, cu toate defectele lui. Calatoresc foarte mult si ajung la aceeasi concluzie de fiecare data cand ma intorc in Bucuresti: acest oras este unic. Atat de unic incat merita explorat si fotografiat zilnic.' Portretul pe care l-a realizat orasului a fost expus pentru o vreme la Muzeul National de Arta Contemporana, dar oamenii au vazut si inca pot vedea fotografiile pe site-ul lui Stefan sau pe Facebook (www.ultimul-etaj.ro, www.facebook.com/UltimulEtaj). Si, cel mai important, proiectul nu s-a sfarsit. „Va dura atat timp cat durez si eu', spune Stefan, „expozitia de la MNAC a fost o faza importanta, dar vor urma si altele. Cat timp orasul nu va inceta sa se schimbe si cat timp voi gasi intotdeauna cladiri noi pe care sa urc, va continua. In acest moment experimentez metode tehnice pentru a putea face panorame si mai mari, ca sa diversific procesul de acumulare al proiectului.'

Nu a fost deloc surprinzator ca un fotograf sa duca la capat o astfel de idee, insa neasteptat e felul in care publicul, de obicei satul de Bucuresti, a reactionat. „Pana acum, Ultimul Etaj este proiectul pentru care am primit cele mai putine mail-uri revoltate, deci as putea spune ca reactia a fost una buna. Prin comparatie, reactia fata de Estetica contradictiei (n. red. – un alt proiect al lui Stefan despre alaturarile nefericite din acelasi peisaj urban) a fost mult mai dura pentru ca exista o idee fixa la unii romani, aceea de a nu arata decat acele valori sigure precum Ateneul, bisericile sau sediul CEC. Revenind, la Ultimul Etaj reactiile au fost foarte pozitive, in mare parte datorita faptului ca aceasta fata a orasului este o surpriza pentru o mare parte din bucuresteni. Interesul fata de imagini a fost foarte mare, de la cei care isi cautau casa sau biroul pana la exploratorii urbani sau cei pasionati de istoria orasului. Din cauza amplitudinii si scarii proiectului, aproape oricine poate gasi ceva interesant in macar una din imagini.'

Perspectiva lui Stefan s-a dovedit surprinzatoare si din alt punct de vedere – acela ca autorul, fara sa isi mai petreaca tot timpul aici (locuieste in Franta de o vreme), a vazut mai bine decat cei mai multi dintre noi schimbarile prin care a trecut si inca mai trece orasul. Iar aceste transformari greu de sesizat pentru noi, ceilalti, au fost cele care i-au sarit in ochi. „Bucurestiul se schimba foarte rapid, uneori in bine, dar de cele mai multe ori in rau. Daca e sa privim starea fizica a orasului, de la cladirile noi pana la spatiul public, imaginea nu este foarte pozitiva. Daca privim insa viata orasului, modul in care bucurestenii invata sa isi utilizeze orasul, tendinta este pozitiva. Iar puzderia de blog-uri cu si despre oras aparute in ultima vreme nu face decat sa confirme aceasta tendinta de a asuma si investi orasul. Probabil ca in timp relatia Bucuresti-bucuresteni se va ameliora, caci situatia conflictuala din ziua de azi este si una din principalele cauze ale starii deplorabile a unor parti din oras'.

Insa, dincolo de schimbarile fericite sau mai putin inspirate, proiectul Ultimul Etaj nu s-a oprit la ele, ci a aratat un oras personal, locuit de oameni si vazut de un alt om. „Mi-am dorit sa transmita orasul asa cum il vad eu, cu toate calitatile si neajunsurile lui. Uneori am insistat asupra partilor mai putin valorizante, alta data am capturat locuri interesante, cu o adevarata calitate urbana si arhitecturala. Imaginile de detaliu synt imprimate deja cu o mare doza de subiectivitate. Iar avantajul panoramelor e ca prezinta parti foarte mari din oras, fara sa insiste pe un detaliu anume. Fiecare a putut sa inteleaga ce vrea, in functie de interesul si contextul personal. Per total, cred ca oamenii care au vazut aceste imagini au inteles ca Bucurestiul este un oras cu mult mai complex si mai bogat decat credeau pana atunci.' La asta a ajutat mult si faptul ca Stefan este atat fotograf, cat si arhitect, iar cele doua aspecte ale muncii sale s-au completat perfect in acest proiect. Si tot de aici au rezultat si concluziile lui: „Tesutul urban al orasului este o colectie de intalniri violente intre diferite epoci. Simplificand la maximum, fiecare epoca a incercat si de multe ori a si reusit sa stearga ce s-a intamplat inainte. In acelasi ritm, regulamente urbane care au incercat sa modeleze orasul nu au reusit niciodata sa il constranga sa urmeze regula, exemplul perfect fiind Planul Urbanistic General actual. De unde imaginea clasica a orasului vazut de sus: tectonica, puternica, conflictuala, haotica prin lipsa regulii. Este ironic ca zonele cele mai ordonate sunt si cele mai detestate de populatie: faimoasele cartiere gri, in care o mare parte dintre bucuresteni s-au nascut, au crescut si locuiesc astazi'.

Insa aceiasi oameni care detesta parti intregi din Bucuresti invata acum sa se bucure de altele, sau macar sa le descopere din nou prin intermediul a tot soiul de asociatii care lupta sa recupereze onoarea uitata a orasului si sa ii faca pe locuitorii lui sa-l aprecieze din nou, prin excursii si lectii de fotografie care au drept model principal orasul insusi. Cam acesta este obiectul de activitate al asociatiei „Bucurestiul meu drag. Andrei Barsan spune ca organizatia s-a nascut din faptul ca lui ii place orasul si pentru ca ii place sa fotografieze. „Din ‘79 fac asta. De atunci ma plimbam prin oras impreuna cu tatal meu. Si chiar si acum sunt zone pe care le descopar. Cu asociatia facem plimbari prin zone de tot felul, mai ales prin unele care sunt intimidante pentru unii. Asa, cu excursiile, socializam intre noi, noi cu orasul, noi cu ceilalti locuitori. E foarte interesant sa socializezi cu orasul. Iar oamenii care vin la noi sunt tineri intelectuali, foarte multi dintre ei veniti aici din alte parti. Invata sa recupereze orasul, care a ajuns sa fie ca un lucru pe care il doresti, dar de care te-ai plictisit. Asa ca asociatia le arata ca orasul are viata lui – si cu cladiri, dar si cu oamenii care au locuit si au iubit in ele. Organizam lunar excursii si expozitii foto, in ianuarie am avut o expozitie despre 2012, in februarie avem Dragobetele saruta fetele la Muzeul Satului. Am mai organizat Ziua fotografiei de strada in Romania.'
 

Astfel de initiative au de-a face cu redescoperirea si revalorizarea unor locuri pe care lumea pare sa le fi uitat sau le ignora dinadins. Si tot asta face si proiectul pe care l-a pus la cale Tea Tomescu, Cartiere de Bucuresti, care rebranduieste si reconsidera multe dintre mahalalele orasului, creandu-le o identitate vizuala care porneste de la imagini de pe carti postale vechi. „Bucurestiul este orasul in care m-am nascut, am copilarit si in care m-am dezvoltat 22 de ani. Este orasul care m-a inspirat si care ma inspira in continuare. Ma uit la cladiri, la strazi, la parcuri si la arta stradala si observ cum arata toate amestecate. Cladiri frumoase, vechi, arhitectura superba, cladiri renovate versus cladiri in paragina, alaturi de blocuri comuniste, urate, ingramadite, cu mult ciment, construite inainte de ‘77 si dupa. Dar in spatele a ceea ce se vede, orasul asta are o istorie interesanta si nu multa lume o cunoaste. Proiectul meu ofera oportunitatea de a cunoaste Capitala sub o forma mai putin conventionala – branding de cartiere.' Imaginile create de ea sunt surprinzatoare si tocmai la aceasta surpriza reactioneaza cei care ii vad proiectul pe pagina de Facebook Dungi. Tea spune ca multi dintre cei care interactioneaza la postarile ei sunt foarte tineri, chiar elevi de liceu – si ei nostalgici, la randul lor. „Din cate am vazut, multi dintre ei ar fi dorit, din curiozitate, sa traiasca in Bucurestiul de dinainte de ‘90. Am vazut si oameni care ziceau ca arhitectura comunista era frumoasa si ca strazile erau mai libere…'

Pentru fiecare imagine, Tea urmeaza un proces: „Mai intai caut mai multe informatii pe net si in carti (mai imprumut si de la prieteni). Apoi, dupa ce ma documentez, incerc sa-mi formez o imagine reprezentativa. Pe langa fontul ales, mai adaug si cate un simbol. De exemplu, la Balta Alba am pus o mana care se ridica dintr-o balta pentru ca se spune ca, in aceasta zona, la inceputul secolului XIX, se topeau cadavrele celor bolnavi de ciuma in gropi cu var, iar din cauza ploilor, in locul acestor gropi s-au format balti albe. Apoi, dupa ce creez logo-ul, aleg una dintre imaginile care imi plac cel mai mult – fotografiile sunt, de fapt, carti postale din perioada interbelica si comunista – si o mai editez un pic'. Ideea de la care a plecat Tea a fost sa defineasca un cartier printr-un logo, o provocare peste care a trecut cu bine, din cate se vede, dat fiind ca lumea a inceput sa isi puna, drept cover photo pe Facebook, imagini cu cartierele in care locuiesc, iar colectia de cartiere a si ajuns sa aiba o expozitie proprie intr-un spatiu alternativ bucurestean. Iar din proiectul ei, dincolo de ceea ce au castigat cei care l-au vazut, a castigat mult si Tea.

„Orasul imi place si nu-mi place in acelasi timp. Sunt momente in care ma plimb si ma simt bine si momente in care urasc totul, si asta e din cauza oamenilor. Multi nu stiu decat sa distruga. Am vrut sa plec din tara de multe ori. Singurul motiv pentru care nu am plecat este aceasta oportunitate pe care am gasit-o, si anume sa vad altfel lucrurile. Ignor oamenii pe care nu as vrea sa ii vad pe strada, trec mai departe si caut un peisaj mai interesant. Nu m-am apucat de acest proiect doar ca sa-i fac pe bucuresteni mandri de orasul lor, ci si pentru ca asa am eu un motiv sa cunosc mai bine Bucurestiul.'

Problemele pe care Tea le ocoleste, partile mai putin frumoase ale orasului, sunt, printre multe si interesante altele, subiecte ale Rezistentei Urbane, care s-a nascut in martie 2007 ca un blog de atitudine „preocupat de degradarea continua a societatii, abordand probleme cotidiene intr-o maniera amuzanta, uneori controversata', dupa cum spune Raiden, unul dintre autori, care a ajuns sa scrie pe site la cateva luni dupa lansarea lui, pentru a dezvolta segmentul dedicat Bucurestiului nevazut. „Mi-am stabilit ca obiective scoaterea la lumina si readucerea in mentalul colectiv a unor elemente interesante din peisajul bucurestean, reliefarea transformarilor suferite de Capitala de-a lungul anilor, dar si relatarea istoriei unor locuri deosebite.' Desi au plecat de la ideea de a face un blog cu de toate, in timp, articolele de pe Rezistenta Urbana au devenit mai sarcastice atunci cand priveau felurite probleme si mai diverse pe partea de explorare urbana. Iar reactiile celor care ii citesc au fost pe masura: „Au reusit sa acopere toata paleta, de la incintare si respect la indiferenta, intelegere gresita si mergand pana la injuraturi. Ne-au cautat televiziuni, radiouri si ziare. Am primit si amenintari. Iar pe parte de Bucuresti, intr-adevar, este mult mai confortabil sa explorezi orasul asezat in fata calculatorului, de pe telefon sau tableta, accesand harti, scheme, planuri cadastrale sau poze vechi care sa te ajute sa intelegi. Trecand de romantismul patetic al cliseului «Micul Paris», cred ca cititorilor nostri le place ca spunem lucrurilor pe nume, direct, fara ocolisuri. Istoria orasului, forma bruta, neslefuita'.

Iar cititorii Rezistentei sunt miscati de povestile pe care autorii le spun. „Am primit reactii puternice', spune Raiden, „cand am scris despre zone disparute – cartierul evreiesc, cartierul Uranus –, chiar ne-au scris oameni care au locuit acolo, emotionati ca revad strada copilariei, de exemplu. Ne-au trimis si poze din arhiva personala. Comunitatea evreiasca a fost impresionata de faptul ca am scris despre sinagogile din Bucuresti. In general, cititorii reactioneaza mai mult cand unor informatii seci despre cladiri li se adauga o poveste, o dimensiune umana. Despre asta vor sa citeasca. Am observat ca exista o sensibilitate mai mare a publicului in momentul in care abordam sfera politica, desi noi nu avem nici o afiliere in acest sens. Totusi, politicul influenteaza viata orasului, deci viata locuitorilor. Pana la urma, pentru multi, castigul de pe urma lecturii blog-ului este ca inceteaza sa mai fie turisti in propriul oras si, mai mult, incep sa priveasca cu alti ochi locuri prin care treceau nepasatori altadata.'

Bucurestiul care se vede in fiecare dintre aceste proiecte nu e roz deloc. E, in schimb, incarcat de istorii si de povesti, haotic si plin de catastrofe arhitecturale, dar si populat de oameni interesanti. Pana la urma, dincolo de tema, acesta este locul comun in care se intalnesc toti cei cu care am vorbit, dar si lucrul care ii face pe cititorii lor sa-i aprecieze mai mult. Mai exista, desigur, nostalgici care suspina dupa o realitate bucuresteana care nu a existat niciodata, dar, dupa cum spune Raiden de la Rezistenta Urbana, „cel mai cinstit este sa oferim oamenilor o radiografie cat mai reala a Bucurestilor. Aici gasim inca zone cu cladiri superbe, stradute pietruite cu iz de inceput de veac 20, dar gasim si mahalale infecte, multi caini vagabonzi, multa mizerie, poluare, trafic infernal si «taranoi de oras». Nu putem sa nu inglobam toate aceste aspecte in articolele noastre. Cei care comenteaza negativ cand sunt pusi in fata evidentei sunt cei care refuza sa vada realitatea si se lasa sedusi de ilustratele colorate de la 1900'.

Bucurestean get-beget, nascut in cartierul evreiesc, Raiden vede si el orasul ca pe o fiinta vie, care se metamorfozeaza continuu, si ii place ca are atatea de oferit inca, dupa cate a suferit in secolul ce a trecut. Sunt multe lucruri care nu ii convin, fireste. „Nu imi plac semidoctii care spun Lipscani oricarei strazi din Centrul Vechi, nu imi plac statuile moderne inaugurate in locuri total nepotrivite, in general nu imi place directia in care a luat-o orasul. Cred ca in anii ‘90 s-a ratat sansa revenirii la o dezvoltare logica si pe termen lung a Capitalei. Cat timp ne ocupam, de exemplu, sa ridicam din bani publici o catedrala monstruoasa si inutila in loc sa investim in alte proiecte, mult mai prioritare si mai de impact, acest lucru spune multe despre mentalitatea localnicilor si a administratiei.'

Bucurestenii, insa, se schimba incet. Iar daca multi dintre ei privesc acum, dupa proiecte precum Ultimul Etaj, Cartiere de Bucuresti sau Rezistenta Urbana, cu alti ochi orasul in care traiesc, aceasta se datoreaza in primul rand celor multi deja care si-au luat timp sa le faca. Dar mai e ceva, cum bine spune Andrei Barsan, de la asociatia „Bucurestiul meu drag. „Nu e un oras de top. Nu e micul Paris. Dar e al nostru, e familia noastra. Trebuie sa il integram in viata noastra. E ca un sat mai mare, cum era si cu ani in urma pe Mosilor cand, de sarbatori, toata strada incerca aceleasi retete. Sau acum, cand lumea inca mai spune ca merge in oras. E un oras ca oricare altul, numai ca e al nostru. Si asta e altceva.'

Text: Ioana Ulmeanu
Foto: Stefan Tuchila; Rezistenta Urbana, Dungi

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK