Ajuns la editia cu numarul XXII, Festivalul „George Enescu a avut, de-a lungul anilor, momente mai bune si mai proaste, pentru a ajunge acum unul dintre cele mai importante festivaluri de gen din lume. E o poveste de succes cum prea putine exista in România, deocamdata. Cele mai importante orchestre din lume, cei mai respectati dirijori, cei mai bine cotati artisti, jurnalisti, critici si public din lumea intreaga isi dau intâlnire la Bucuresti, care devine astfel, timp de trei saptamâni – intre 30 august si 20 septembrie – capitala mondiala a muzicii clasice. Vor fi 58 de concerte si recitaluri la Ateneu si la Sala Palatului, plus o multime de alte concerte si evenimente colaterale, in Piata George Enescu, in diverse alte locuri din Bucuresti, dar si in câteva orase din tara. In spatele acestei desfasurari de forte sta o mâna de oameni, in frunte cu Mihai Constaninescu, directorul Artexim (organizatorul Festivalului si Concursului International „George Enescu), de numele caruia se leaga, din 1991 incoace, resuscitarea festivalului si nivelul la care a ajuns acesta azi. I-am facut o vizita si am descoperit un om modest si discret cu propriile merite, dar vorbaret daca il intrebi despre festival, despre artisti sau despre muzica lui Enescu. Asa ca am profitat si l-am rugat sa ne recomande evenimentele de neratat ale festivalului.
ELLE: Din 1991, de când ati relansat festivalul si pâna acum, e evident ca prestigiul sau a crescut enorm. Cum situati dumneavoastra Festivalul Enescu in acest moment, in lume?
MIHAI CONSTANTINESCU: Eu zic ca e printre primele trei! Vorbesc din punct de vedere al programului si al sistemului de desfasurare al festivalurilor. N-o sa-l compar cu Salzburgul, spre exemplu, care are alt sistem de desfasurare, unde sunt mai multe spectacole de opera si se prezinta de mai multe ori o productie. Acum festivalul este alaturi de BBC Proms si de Lucerna – care sunt festivaluri de acelasi gen.
ELLE: Dar cum se cuantifica succesul sau insuccesul unui concert sau al unui festival?
M.C.: Succesul unui festival se cuantifica, in primul rând, prin ceea ce se aude despre el (iar ecourile au fost mari, la ultimele editii având multi ziaristi care au venit in România pentru festival); apoi prin impresiile pe care si le fac artistii dupa festival – si trebuie sa spun ca sunt impresii foarte bune. Duminica trecuta, la un eveniment la libraria Humanitas, violonistul Renaud Capuçon, care este si directorul festivalului din Aix-en-Provence, a spus ca festivalul nostru este extraordinar si ca abia asteapta sa vina. Nu mai spun ca atunci când a fost Barenboim a vrut sa vina imediat in editia urmatoare (n.r. – Daniel Barenboim este pianist si dirijor, actualmente director muzical la Scala din Milano, Berlin State Opera si Staatskapelle Berlin). Pe unii poti sa ii satisfaci, pe altii nu. Cei mai multi dintre muzicieni, in momentul in care ii rugam sa vina din nou in festival, vin fara nici o problema. Pâna acum, acest lucru era foarte greu de obtinut – stiti foarte bine, de exemplu, ca pentru orchestra Filarmonicii din Berlin am stat 18 ani la poarta lor ca sa reusim sa ii aducem. Iar acum deja discutam pentru 2019, deci in momentul in care vor sa vina, vin. Sau Anne-Sophie Mutter, la fel, am stat 15 ani sa o invitam, iar acum vine, si va veni si in 2017. Odata ce au venit sau vad programul si vad ca e seriozitate, ca publicul este cum este, ca vin in conditii bune, nu mai sunt probleme. Asta inseamna un festival de succes. Atunci suntem si noi in masura sa punem conditii si sa le impunem programe din când in când.
ORCHESTRELE MARI TREBUIE SA CANTE ENESCU
ELLE: De exemplu, le impuneti sa cânte Enescu…
M.C.: In primul rând sa cânte Enescu, sigur! Orchestrele mari trebuie sa cânte Enescu si noi incepem, din timp, sa impartim lucrarile. Unii dintre cei care vin deja a treia sau a patra oara stiu ce lucrari le-au ramas necântate. Si incet-incet aceste lucrari intra si in programul stagiunilor din strainatate sau in turneu.
ELLE: Cum reactioneaza artistii la aceasta impunere?
M.C.: Sa stiti ca, in acest moment, nu avem situatii delicate, ca sa spun asa. Bineinteles ca suntem si noi destul de diplomati si nu le impunem de la inceput o lucrare foarte grea. Intâi le dam cu lingurita, sa simta Enescu. Uneori nu le impunem nimic. In 2011, de exemplu, a venit Pappano si nu a cântat Enescu (n.r. – Sir Antonio Pappano, dirijor, pianist si director muzical al Royal Opera House, Londra). Când venit in 2013, a cântat „Vox Maris si, dupa aia, in 2017, vrea sa faca Simfonia a III-a de Enescu.
Sigur, uneori e foarte greu sa-i convingi sa faca ceva, sa intre in atmosfera, dar dupa ce incep sa inteleaga le place si vor sa mai cânte. Am avut, de exemplu, o situatie cu italienii. Italienilor, când le spui sa cânte Enescu, mârâie, cârâie, nu prea il inteleg. Am avut o orchestra care a venit, n-a inteles nimic din lucrarea de Enescu pe care au facut-o, pentru ca nici dirijorul n-a fost cel mai nimerit sa faca Enescu. Dupa aceea a venit alta orchestra italiana, condusa de Larry Foster – care este Enescu al lor, ca sa spun asa – si care a facut o Simfonia a III-a extraordinara, de nu ti-a venit sa crezi ca sunt italieni pe scena. Nu sunt toate natiile, ca sa spun asa, specialiste in Enescu.