Era joi, cu cateva ore inaintea deschiderii oficiale, cand am ajuns la Galeria Posibila sa vad noua expozitie semnata de Katja Lee Eliad, numita Bucharest White World. La prima vedere e o expozitie inchisa ermetic. Mi-a fost greu sa disting, dintre desenele atarnate pe peretii galeriei, un fir pe care sa-l pot urmari pe cont propriu si care sa imi trezeasca emotie. Apoi am privit mai de-aproape (si, cu noroc, am avut parte de explicatiile artistei si apoi de cele ale curatoarei Valentina Iancu). Si am inceput sa inteleg.
La intrarea in expozitie sta un desen mic, foarte mic, negru, incadrat de o rama sobra, neagra cu accente aurii, pe care sta scris Boat is full’. Suficient sa evoce barcile pline de refugiati care plutesc in deriva si la aceasta ora in apele negre ale Europei, incercand sa aduca la mal oameni – oameni cu dramele lor si cu istoriile lor personale si colective, oameni pe care ii alungam si pe care nu ii vrem in preajma. De care ne temem si pe care nu vrem sa ii stim.
Desenului acestuia ii urmeaza, pe un perete, o alta serie de multe, multe alte desene mici, fiecare inscriind, in cercuri care se intersecteaza, povesti despre ratacire, despre ce inseamna sa umbli prin lume fara sa iti gasesti locul. Sau fara sa ai neaparat un loc.
Apoi, intr-o nisa, un fel de firida catre care privitorii nu par invitati, sta prima lucrare cu care am interactionat la propriu, punand mana. E vorba despre un vas mare din lut (realizat din pamant romanesc, dupa cum am aflat), care contine niste pietre’ lucrate in acelasi lut – o trimitere la un ritual funerar evreiesc prin care vizitatorii aduc la morminte o piatra pe care o lasa, semnaland urmatorilor vizitatori faptul ca cineva a fost acolo. Numita Lut 22/231′, lucrarea trimite si la textul Sefer Yetzirah, cea mai veche carte ezoterica evreiasca, atribuita lui Abraham, care cuprinde principiile matematice si lingvistice ce stau la baza Kabbalei.
Katja Lee Eliad mi-a povestit, in spatiul acela stramt, despre cele 22 de litere ale alfabetului evreiesc si despre cum, amestecand cu propriile maini pietrele varuite in alb, puteai deschide cele 231 de porti, de canale despre care vorbeste Kabbala. Si cand le deschizi, lucrurile se intampla.’
Expozitia asta este despre lucrurile invizibile, pe care le face vizibile. Trebuie sa crezi in spirite. Eu cred. Lucrez datorita lor, munca mea e canalizarea unor lucruri. Eu doar fac lucrurile, ma pun in pozitie. Numai asa lucrez. Altfel nu as putea, pentru ca eu nu am nimic de zis. Eu, ca entitate, am niste lucruri, dar sunt in conexiune cu altele. Imi place sa spun ca eu lucrez cu materia neagra din Univers. Tot acel univers care nu e cunoscut.’
In timpul acestei explicatii lamuritoare, de-a lungul careia Katja imi povestea despre curajul pe care trebuie sa ti-l asumi in momentul in care ai o idee pe care decizi sa o urmezi si pentru care sa muncesti, careia sa ii dedici cateva luni din viata ca sa o transformi intr-o lucrare, intr-o expozitie, dintr-o incapere alaturata a inceput sa se auda, aproape hipnotic, o melodie.
Era vorba despre Kad, o lucrare de sunet ce are la baza invocarea divinitatii, Kaddish-ul, rugaciunea de inmormantare in limba aramaica ce poate fi rostita in public doar de barbati. Cand piesa (cantata de Katja si la care Admina a realizat soundpiece-ul contemporan) a inceput sa rasune in galerie, am mers in directia ei, catre incaperea in care se aflau si alte lucrari si care era delimitata de restul galeriei cu o draperie neagra pe care am atins-o, ca sa o dau la o parte. Varul de pe pietrele’ din lut pe care le framantasem s-a imprimat, in forma mainii mele, pe draperie. In contextul acela, cu sunetul repetitiv, testat doar in acel moment, cu intensitati diferite, cand ca o soapta monotona, cand la un nivel al sunetului care facea sa vibreze peretii galeriei, intregul sens al expozitiei pe care o vedeam a inceput sa se cristalizeze. Era ca si cum sunetele ar fi inchegat in cele din urma o poveste foarte complicata – si gestul meu intiparit pe perdea ar fi pecetluit ritualurile despre care vorbeau atat de intens lucrarile.
In acea ultima incapere se aflau alte lucrari – niste desene care inscriu in cercuri povesti extrem de personale, dar si o carte-obiect, Ishtar, facuta din 231 de pagini dactilografiate la nesfarsit cu cuvantul noir’, desenand in felul acesta o poarta – care trimite la cea de-a opta poarta a Babilonului, dedicata zeitei Ishtar, protectoarea fertilitatii, a iubirii si a razboiului.
Unele dintre desene vorbesc despre istoria de familie a Katjei Lee Eliad – povesti intime care sunt ale artistei si pe care ea le va spune mai departe in felurile in care considera ca trebuie spuse. Altele, in schimb, sunt povesti esentiale despre identitate. Iar faptul ca artista a gasit de cuviinta sa le impartaseasca in acest moment, printr-o expozitie-manifest care e, de fapt, propria ei istorie de romanca evreica nascuta in afara tarii si intoarsa aici, ca sa reflecteze asupra propriilor radacini, e un castig pentru noi, ceilalti.
Printre povestile trasate de ea pe hartie, in cercuri, se ascund si referinte la Mihail Sebastian si la Harry From, omul caruia i se datoreaza publicarea in Romania a celebrului Jurnal al scriitorului dintre 1935 si 1944, un document care a marcat cumva istoria romaneasca atat de dureroasa a comunitatii evreiesti. Imi amintesc inca momentul in care am aflat despre publicarea acestei carti si de cele doua alocatii care mi-au fost necesare, in clasa a IX-a, ca sa mi-o cumpar. E o carte trista, teribil de trista. In acelasi timp probabil ca a fost, pentru generatia mea, cartea care a dat tonul glorificarii generatiei interbelice, un fenomen care a atins un adevarat paroxism intr-o perioada si care reverbereaza si azi, cand oamenii isi amintesc mai degraba cu placere de climatul tulbure al anilor legionarismului si razboiului si mai putin de cei care le-au cazut victima intelectualilor prinsi de febra extremista.
Cu tot jurnalul lui si cu freamatul pe care l-a creat, Sebastian e simptomatic sters din istorie azi. Nu atat ca scriitor (acum, cu traduceri in multe limbi si cu primirea extraordinara de care se bucura opera lui in toata lumea), cat ca exponent al unei comunitati intregi a carei tragedie a fost, ca si a lui, rasturnata, redesenata si in cele din urma trecuta cu vederea.
Exemplul lui e numai bun pentru oricare dintre povestile pe care le spune expozitia – pentru ca vorbeste despre greutatea colectiva (a uitarii, dezradacinarii, marginalizarii, diferentei) pe care o poarta orice individ care este minoritar si nu isi gaseste locul in lumea de azi.
Iar lumea a fost mereu la fel, ignorand diferenta. Barcile sunt pline. Iar supravietuitorii pot spune, asa cum zice si textul explicativ ce insoteste delicata si in acelasi timp puternica expozitie a Katjei Lee Eliad, citandu-l pe Mihail Sebastian, din „Cum am devenit huligan', Nu va pot povesti ce a fost. Ar fi prea greu, prea lung, prea complicat.’
Citeste si:
Salvator Mundi a lui Leonardo da Vinci bate toate recordurile de vanzare pentru o opera de arta
Foto: Veronica Negrila