Boys don’t cry – cum poți crește (bine) niște viitori bărbați

Trei mame vorbesc despre cum poți crește (bine) niște viitori bărbați.

Acum, mai mult ca niciodată, fetele sunt crescute cu conștiința faptului că pot deveni orice își doresc, zice un articol din NY Times intitulat How to raise a feminist son. Firește că e încă mult de lucru până la o schimbare profundă a mentalităților, însă o femeie astronaut, de exemplu, nu mai este o curiozitate a naturii, așa cum era privită acum 50 de ani. Dar dacă fetelor a început să li se spună că e OK să se apuce de box sau să conducă corporații, nu același lucru se întâmplă și cu băieții, care trebuie să se ferească cu orice preț de orice sentiment sau îndeletnicire considerate „feminine.”

E greu să demonstrezi că ești bărbat dacă nu bați cu pumnul în masă și nu îți susții punctul de vedere urlând mai tare decât toți oamenii din jur și, deși sună a clișeu, nu îl face mai puțin adevărat (ajută și să știi să desfaci sticle de bere pe colțul mesei). Anii au trecut, mentalitățile s-au mai schimbat, dar conceptul de masculinitate, conturat de modelele din copilărie, anturaj, mass-media și advertising, a rămas cam la fel. Eu unul am fost crescut de femei, departe de orice sistem partriarhal, ceea ce a făcut inclusiv ca multe dintre valorile considerate „masculine”, bune sau rele, să le observ și eventual să le preiau prima dată tot de la femei. Nu m-am gândit nici un moment că ar fi ceva în neregulă cu faptul că nu mă pasionează mașinile sau fotbalul până prin clasa întâi, când pasele mele de la ora de sport au stârnit amuzament sau enervare (în funcție de cine se afla în echipă cu mine). M-am liniștit gândindu-mă că oricum am note mai bune decât orice Maradona de școală generală, dar frustrarea era acolo. Nu am rezolvat problema învățând cum să dau mai bine cu piciorul în minge, ci cumpărându-mi câțiva ani mai târziu o casetă cu BUG Mafia, crezând, probabil, că voi impresiona vreo fată cu înjurăturile de proveniență Pantelimon.

Deși am privit tot timpul misoginia ca pe ceva degradant, dintr-odată ascultam o muzică ale cărei versuri nu era deloc măgulitoare pentru femei, culmea, ca să par cool în fața unei fete. În plus, bifam deja cu brio un dezgust profund pentru orice ar însemna exprimarea sentimentelor, lucru cu care mă mai lupt și în ziua de azi. Long story short, fișa de post la job-ul de mascul nu prea s-a mai actualizat în ultimii 500 de ani, iar asta nu prea e bine pentru nimeni: nici pentru bărbați și nici pentru femeile care trebuie să suporte niște indivizi misogini și care nu sunt în contact cu propriile emoții.

Ana Pantazescu, terapeut, spune că trebuie „să privim copilul prin prisma nevoii lui de a fi acceptat. De cele mai multe ori, copiii au tendința de a copia comportamente tocmai pentru a se infiltra mai ușor într-un grup. Misoginismul este un comportament manifest, o supracompensare, o apărare, o încadrare într-o extremă a unor circumstanțe față de care băiatul a luat decizia să se apere. De multe ori, un bărbat ajunge să aibă un comportament misogin când există de fapt niște răni. El pornește din copilărie, dar și din adolescență, cam de pe atunci se clădesc asemenea convingeri. Pe băieți trebuie să îi învățăm să își pună limite, dar totodată să și respecte limitele femeilor.” Pentru a afla mai multe, am vorbit cu trei mame de băieți despre provocările pe care asta le implică.

Care e relația fiului tău cu colegele de clasă și ce părere are despre ele?

Cea mai strânsă prietenie, fiul meu o are cu o fetiță, Alma. Ea e „surioara lui, partenera lui în joacă cuminte și pozne, companioana de nădejde la bătut toate parcurile și tonetele de înghețată din oraș. De Sfântul Valentin, Efrem i-a dus Almei un trandafir roșu, care e „floare de iubire. Eu propusesem ghiocei, dar nu s-au calificat. Cu Alma împarte tot și de toate și au o relație spectaculoasă, cum nici adulții nu-s în stare să aibă. Nu cred că fiul meu vede diferit fetele și băieții, are un grup de prieteni de parc și de grădiniță care e mixt și e o hoardă foarte bine închegată, chiar dacă unii se joacă cu mașini, alții sunt mai preocupați de fundițe și poșete, până la urmă fac o medie bună între preocupări și se distrează foarte bine împreună. (Ana-Maria Caia)

Nu îi plac fetițele și asta de foarte multă vreme, îmi zice „pur și simplu nu am treabă cu ele.” Spunea că nu sunt de interes. În mintea mea, era „De ce, ți se pare că nu sunt suficient de inteligente sau că băieții sunt mai grozavi?”. „Nu, doar că nu am chef.” Dar eu știam că are ochi numai pentru o fetiță de la grădiniță și în cele din urmă mi-a spus asta, după o excursie. Cred că fetele sunt un pic altfel, sunt mai emancipate și încep să se uite după băieți chiar de la grădiniță. Unii dintre băieți ar putea să nu fie interesați de asta sau să le fie rușine să admită. (Maria Costea)

Chiar dacă ai grijă să îi oferi băiatului tău o educație echilibrată, misoginismul este ceva ce se poate „învăța de pe net sau de la colegi. Cum îi poți explica fiului că un comportament sexist este nociv?

Are numai 4 ani și un mediu în care mama și tata fac aceleași lucruri: profesional și acasă. E un băiat care a fost crescut să respecte ființele omenești de orice fel, în orice condiții, nu cu discursuri, ci cu exemplul personal al celor din jurul lui. Mi-e greu să cred că în câțiva ani i s-ar putea părea, brusc, atrăgător să fie misogin, sexist. Dacă identificăm orice situație în neregulă, o dezbatem, oricum, deocamdată Efrem e un aprig apărător al prietenelor lui și ele niște aprige apărătoare ale lui, atunci când e cazul, prin vreo sesiune de joacă care degenerează. (Ana-Maria Caia)

Tatăl lui e ușor misogin și îi atrăgeam mereu atenția, noi fiind despărțiți, să nu îi inspire astfel de lucruri. Câteva exemple: când era la volan și vedea câte o femeie care făcea câte o greșeală îi zicea: proasto! De aici, Mihai credea la un moment dat că femeile sunt cele mai proaste șoferițe din lume, că bărbații conduc foarte bine și femeile fac accidente și încurcă traficul. Încet-încet, am încercat să îi explic că toată lumea face greșeli. După, cu sporturile, credea că doar bărbații sunt ăia care fac performanță și încet-încet i-am schimbat părerea. Cred că totul ține un pic de cum sunt ghidați, pentru că pot fi foarte ușor manipulați și impresionați. (Maria Costea)

În multe cazuri, băieților li se spune de mici să își reprime sentimentele, pentru „a fi bărbați”, că empatia e o trăsătură mai degrabă „feminină” sau că un conflict se rezolvă musai într-un mod agresiv. Ți s-a întâmplat să te lovești de astfel de stereotipuri la profesorii fiului tău? Da, chiar de curând și chiar în cadrul unei instituții culturale de limbi străine, când profesoara i-a spus băiatului cel mic în vârstă de 10 ani să nu plângă și citez: „numai fetițele plâng și ce ești tu, fetiță?!. În discuțiile purtate cu profesoara, ea s-a apărat, spunând că nu l-a făcut fetiță, doar a întrebat, și că dânsa este așa si nu se va putea schimba acum (fiind la o vârstă apropiată vârstei de pensionare)… (Marilda Lici)

Nu, la grădiniță e OK, dar asta cu „ești băiat, de ce plângi” e aproape automatism verbal în România, e atât de în capul nostru înfiptă, că mi-e frică și mie să nu-mi iasă pe gură. Se aude peste tot, dar se aude și „ești fată mare, de ce plângi.” Cumva, cred că avem stricat centrul empatiei, mai mult decât activat centrul sexismului. Copiii mei pot plânge, sunt luați în brațe, sunt mângâiați. Nu sunt lăsați, fată și băiat, să exploateze asta, să mâțâie întru prostie. În mare, copiii din mediul ăsta, în care ne învârtim noi, așa sunt crescuți mai toți. (Ana-Maria Caia)

Cum vorbești cu fiul tău despre subiecte precum egalitatea de gen? Îl iei la o discuție sau aștepți să apară contextul potrivit? Ce crede despre asta?

Când am avut discuții cu ei sau comentarii ale lor din care a rezultat clar o nuanță de misoginism, le-am atras atenția asupra cauzei care îi determină să gândească în acest fel. Conștientizarea consecințelor nocive ale unui asemenea comportament am încercat să o fac rugându-i să vizualizeze exercitarea unui asemenea comportament asupra unei persoane dragi lor, cum aș fi eu, sau chiar asupra lor dacă, ipotetic, ei ar fi aceia supuși unui comportament sexist în situația inversă, adică aplicat de femei lor tocmai pentru că sunt băieți. (Marilda Lici)

Astea nu se vorbesc așa, hai că îți dau o lecție, ci pur și simplu, în viața de zi cu zi. Ne mai uităm la câte un film și el stă apoi și rumegă și zice „e bine așa și nu altfel, nu-i așa, mami?”. Întotdeauna încerc să nu-i impun eu punctul meu de vedere. Părinții mei așa au făcut cu mine și mi-au inoculat multe idei de care, când m-am făcut mare, mi-am dat seama că sunt greșite. În mod clar, copilul care ești va fi adultul de mai târziu. Mi-e foarte frică de provocările care or să urmeze, viitorul, pentru că vine adolescența și mă gândesc că dacă încep să-l fac de mic să-și dea el seama cum stau lucrurile, atunci nu o să-mi fie atât de greu. De urmărit nu ai cum să-l urmărești. La 14 ani, copilul merge la liceu și l-ai cam pierdut, trebuie să ai încredere că până atunci ai făcut ce trebuia să faci. (Maria Costea)

Ce modele masculine au fiii tăi?

Două chiar foarte diferite: unul – tatăl biologic cu gândire destul de conturată în sensul asumării cu mândrie a modelului de bărbat misogin și celălalt, partenerul meu actual, cu o gândire destul de liberală și deschisă și chiar susținător al femeilor, care în ciuda mediului de multe ori nepotrivit din perspectiva egalității de șanse, au reușit să fie de succes. (Marilda Lici)

Ar fi tatăl și nașul lui, dar la ambii e o problemă legată de familie, pentru că tatăl lui a plecat când ne-am despărțit, iar nașul are, la fel, o căsătorie eșuată. Și nici tatăl meu nu e un exemplu foarte bun, pentru că, de multe ori, Mihai vine și îmi spune „dar tataie o jignește pe mamaia. I-am zis de multe ori să nu se mai manifeste așa, dar nu am ce să fac. Mama și la 65 de ani e jignită, ceea ce nu e în regulă. Sunt convinsă că au rămas împreună datorită educației și pentru că „nu se face să-ți lași familia. (Maria Costea)

Ce exemplu personal crezi că îi dai tu, prin relațiile tale?

Unul dintr-o clasă privilegiată a României europene, educată, din mediul urban, cu mijloace financiare OK, cu un standard de viață bun, cu acces la informații și resurse culturale, în care femeia nu e într-o stare de vulnerabilitate by default. Sună bine discuțiile despre sexism cu persoane ca mine, ba chiar și cu copii ca ai mei și ele stau bine în paginile unei reviste lucioase. Dar cum sărim din paginile astea, care reflectă realitatea unor privilegiați, s-ar putea ca nimic din ce povestim noi să nu fie valabil. Și totuși, până să-i strice vreun adult, vorba unui film, The Kids Are Alright. (Ana-Maria Caia)