Bob Marley la 70 de ani (de Tom Wilson)

Emisiuni speciale de 1 h cu Bob Marley; „100 de momente amuzante cu Bob Marley, cu footage de pe VHS-uri in care Bob isi agata din greseala dreadlock-urile in diverse aparate electrocasnice; o saptamana dedicata lui pe ingeniosul, notoriul post Discovery Channel, in care rastafarieni de elita vorbesc despre Bob, iar footage-ul e editat intr-un material de 15 minute din care in final reiese ca un Bob de 15 m a fost zarit inotand pe coasta Capului Cod (cam ca in Saptamana rechinilor).

Sa nu ma intelegeti gresit: si mie imi place Bob Marley. Tuturor albilor ne place Bob Marley. E parte din cultura noastra, la fel cum sa nu fim capabili sa dansam decat beti si sa ne simtim vesnic vinovati din cauza colonialismului e tot parte din cultura noastra.

Dar detest chestiile pe care Bob Marley le simbolizeaza. Daca, la fel ca mine, aveti pielea alba si va place Bob Marley, eu zic ca e mai bine sa taceti. Uite de ce:

In primul rand, muzica lui a fost creata special pentru publicul alb. E ca si cum ai fi copil si ai zice ca-ti place mancarea de copii. Normal ca-ti place, doar a fost gandita pentru tine! Managerul Island Records s-a temut ca reggae-ul adevarat era prea raw pentru noi (si era). Drept care l-a alterat special pentru Vest, diminuand bass-ul si organizand sesiuni de inregistrare cu artisti britanici care au adus sound-ul mai aproape de rock. Cand voua vi se pare ca ascultati ceva complex, divers si multicultural, ascultati de fapt ceva modificat genetic in laborator, pentru albi.

Evident, exista miliarde de artisti jamaicani obscen de buni. E de-a dreptul un miracol ca o insula care are numai 250 km in lungime a avut un asemenea impact asupra muzicii. De la ska la dub, la rockstady, lovers rock si dancehall, sunt atatea genuri si subgenuri si artisti minunati, incat mi-ar fi imposibil acum sa citez doar cativa. Sa spui ca tie iti place Bob Marley e ca si cum ai spune ca albumul tau preferat de la The Beatles e Sgt Peppers. Rad oamenii de tine!

Si am ajuns si la rastafarianism. Albii care il iubesc pe Bob Marley au impresia ca rastafarianismul inseamna pace, iubire, solidaritate si canabis. Numele lui a ajuns pe buzele tuturor idiotilor obsedati de X-Box 360, care consuma cantitati industriale de Northern Lights crescute hidroponic si discuta despre pseudo-concepte precum „schimbarea iminenta a constiintei globale. Din pacate pentru adeptii lui de pretutindeni, rastafarianismul nu e decat un derivat al crestinismului ortodox, iar viziunile rastafarienilor despre subiecte precum femeile sau homosexualitatea sunt atat de reactionare, ca pana si Teoctist insusi s-ar jena de ele si le-ar zice „haideti, baieti, sa nu mergem atat de departe. Fanii lui Bob isi imagineaza cultura rastafariana ca pe un fel de budism modelat de Africa. O fi el un budism african, dar unul care interzice femeilor sa isi arate picioarele sau parul, aplica pedeapsa cu moartea pentru cele care savarsesc adulter si promoveaza teoria conform careia violul se intampla intotdeauna din cauza femeii.

Ramane asadar intrebarea, avand in vedere complexitatea si diversitatea muzicii jamaicane: de cine e acceptabil sa-ti placa? Iata si raspunsul meu: de Althea si de Donna. Fetele au ajuns No. 1 in Marea Britanie in 1977, asa ca nu exista riscul sa pari snob daca dai numele unui producator ultra-obscur de dub. Si, spre dezgustul veteranilor rastafarieni, cele doua adolescente din Kingston au cantat despre cum sa iesi in oras, sa te distrezi si sa innebunesti barbatii cu tinute provocatoare. Althea si Donna sunt pop, un pop glorios, care n-a pretins niciodata sa fie altceva decat pop.

Foto: Lucian Milasan / Shutterstock.com” target=”_blank”>Bob Marley abstract graffiti Green Light District from Shutterstock

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK