Big Brother în vremea lui Stalin

Timp de câțiva ani, sute de oameni au renunțat la viețile lor obișnuite pentru a trăi pe un platou de filmare care a recreat un institut științific din perioada stalinistă. După ce a fost ținut departe de ochii lumii timp de 15 ani, o parte din cel mai nebunesc proiect cinematografic din istorie a fost prezentată în premieră la Festivalul de Film de la Berlin.

Acum mai mult timp, am citit în revista GQ despre un regizor rus care încerca să reproducă societatea totalitară din URSS. Nu cu actori profesioniști, ci cu oameni de rând care alegeau de bunăvoie să trăiască într-un univers paralel – să lucreze, să se îmbrace, să se îndrăgostească ca pe vremea lui Stalin. Ar fi fost urmăriți nu numai de către cei care personificau poliția secretă de atunci, ci și de echipa de filmare, care încerca să surprindă cât mai multe povești. Întreaga legendă din jurul proiectului intitulat DAU avea ceva extrem de bizar și nici eu și probabil că nici jurnalistul care a avut acces pe platoul imens de filmare nu ne-am putut imagina ce ar putea ieși ceva din asta. Și, mai ales, când.

Însă anul acesta, două dintre filmele care au rezultat în urma a peste zece ani de pregătiri au fost selectate în cadrul Berlinale. Când scriu asta, mi se pare aproape ireal că în februarie am participat la un eveniment alături de alte sute de oameni, iar această apropiere de care îmi amintesc aproape că mă face să tresar. De atunci, pandemia a făcut ca celelalte festivaluri mari să fie anulate și probabil că cel puțin până în toamnă nu o să mai avem parte de vreunul. Așa că regizorul Ilya Khrzhanovsky a renunțat la ideea de a mai aștepta proiectarea în săli de cinema a celorlalte filme din seria DAU și le-a făcut disponibile online. Întâmplător, momentul este cum nu se poate mai potrivit. După cum spune chiar el acum, este „primul proiect cinematografic despre izolare, filmat în izolare, pentru oameni în izolare.” Pentru mulți dintre noi, cei care am rămas în case în ultimele luni, reîntoarcerea în societate nu a fost neapărat lină. Oare ce a însemnat însă izolarea pentru cei care timp de câțiva ani au trăit într-o altă lume?

În 2005, regizorul Ilya Khrzhanovsky avea 29 de ani și un lungmetraj la activ când a început să pregătească un film biografic despre unul dintre cei mai importanți oameni de știință ruși, Lev Landau, premiat cu Nobel în 1962. A anulat filmările în ultima clipă și, cu ajutorul unei finanțări din partea unui oligarh, a pus bazele unui proiect de dimensiuni colosale, unde limita dintre ambiție și nebunie devine greu de definit. Un lucru este cert: DAU nu mai e „doar” un film. Khrzhanovsky a construit lângă Harkiv, al doilea cel mai mare oraș din Ucraina, un platou de filmare de 13.000 de metri pătrați, inspirat de institutele sovietice de cercetare, pe care l-a transformat într-o capsulă a timpului – o lume paralelă care recrea viața în URSS începând cu 1938. A populat-o cu aproximativ 400 de figuranți, mulți dintre ei trăind acolo luni sau chiar ani, îmbrăcați în costumele acelor vremuri, muncind și fiind plătiți cu ruble sovietice, având interdicția de a menționa orice din lumea de afară. Dar asta nu însemna numai fără Facebook și e-mail: de exemplu, nimeni nu avea voie să menționeze statul Israel înainte ca data din calendarul de acolo să arate anul 1948.

Cine ar vrea să mai trăiască ca pe vremea lui Stalin? Ei bine, aproape 400.000 de oameni s-au prezentat la casting și se pare că unul din șapte locuitori din Harkiv a făcut parte din DAU, iar 14 copii au fost concepuți aici. Oameni de știință celebri (cum ar fi laureatul premiului Nobel David Gross) au venit aici să își continue cercetările, iar printre cei care au vizitat institutul fictiv se numără artista Marina Abramovic, regizorul de teatru Romeo Castellucci, designerul Rei Kawakubo, muzicianul Brian Eno, episcopi ortodocși sau șamani. Cei care trăiau aici își reluau meseriile din viața reală: o croitoreasă era aici tot o croitoreasă, un inginer tot un inginer, un fost ofițer KGB era un ofițer KGB, iar criminalii erau criminali pe bune. Lev Landau, în schimb, este interpretat de dirijorul grec Teodor Currentzis, care declara pentru un articol din The Guardian că, având un rol mai important (unul dintre cele 400), a avut puțin mai multă libertate decât ceilalți, dar dacă KGB-ul l-ar fi luat în vizor, ar fi putut ajunge la închisoare. Platoul de filmare era ticsit cu microfoane, dar existau perioade lungi când nu se filma deloc. Filmările erau anunțate de dinainte de a se întâmpla și cei care nu doreau să apară în ele puteau să plece atunci. Nu e deloc clar cât din ce se petrece pe ecran e regizat și cât e real, dar în declarațiile sale regizorul dă de înțeles că e vorba mai degrabă de a doua variantă.

DAU s-a încheiat la sfârșitul lui 2011 (sau 1968, dacă ne referim la anul de pe set), când Ilya Khrzhanovsky a plătit niște neo-naziști să distrugă platoul și să însceneze masacrul celor de acolo, iar la final a avut loc un party la care a concertat Peaches. După toată această demență au rămas 700 de ore filmate, care vor deveni, dacă e să ne luăm după site-ul oficial al proiectului, 14 lungmetraje, trei mini-serii, precum și performance-uri video. Prima expoziție imersivă care cuprinde o parte din materialul video a fost vernisată anul trecut la Paris, după ce aceea de la Berlin a fost respinsă de administrația orașului. Khrzhanovsky voia să recreeze acolo Zidul Berlinului, ceea ce a stârnit, după cum vă puteți imagina, reacții contrariate. Dar DAU, supranumit „un Truman Show stalinist”, a ajuns până la urmă la Berlinale, prin două dintre lungmetraje: Natasha, selectat în Competiția Oficială, și Degenerations, prezentat în secțiunea Specials.

Având doar două ore și jumătate, DAU. Natasha are o poveste liniară, care are loc în doar câteva încăperi și care nu ne poate da de bănuit care au fost proporțiile proiectului. În schimb, ne transpune direct acolo – totul devine de la un punct mult prea angoasant și chiar dureros de privit, dar cu toate astea, un soi de fascinație morbidă pentru personaje te face să rămâi până la capăt. Sau cel puțin așa a fost în cazul meu. Natasha conduce cantina institutului, locul unde toți cercetătorii se adună să mănânce ceva, să vorbească una-alta, dar mai ales să bea. De câte ori are ocazia, o ia peste picior pe colega ei mai tânără, Olga, pentru că îi amintește de ea însăși, dar în spatele șicanelor dintre ele (se ajunge inclusiv la violență fizică) există multă tandrețe.

După o seară de beție care începe cu o bătaie cu pești și se termină cu o țigară de relaxare într-o cadă umplută cu apă rece, îl cunoaște pe omul de știință francez Luc Bigé (interpretat de omul de știință francez Luc Bigé), cu care flirtează, deși nici unul nu știe limba celuilalt, și cu care ajunge să facă sex. Nu trece mult timp până când Natasha va fi chemată de serviciile secrete la un interogatoriu brutal, pentru a-l denunța pe invitatul străin ca spion. După spusele regizorului, tot ce se întâmplă în film este nesimulat, mai puțin o anume secvență atroce de abuz care a cauzat cel mai mare scandal al festivalului. Un grup de jurnaliste ruse au publicat o scrisoare adresată directorilor Berlinale, în care își arată îngrijorarea că un astfel de film a fost selectat, cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-o continuă luptă împotriva culturii violenței și abuzului în industria filmului. Co-directorul Carlo Chatrian a declarat că atât compania de producție a filmului, cât și actrițele au respins acuzațiile, dar în orice caz, atmosfera de lucru la acest megaloman DAU sună cât se poate de suspect. Mulți jurnaliști care au dat târcoale proiectului în toți acești ani au ridicat semne de întrebare după ce au auzit de cazul unui artist american care ar fi fost atacat pe platou de un grup de neo-naziști care făceau figurație sau de întrebările cu tentă pronunțat sexuală care li se puneau femeilor care veneau la casting.

Cu fiecare nou articol pe care l-am citit despre filmele astea am aflat din ce în ce mai multe detalii bizare sau de necrezut, dar numărul de întrebări pe care mi le puneam creștea exponențial și probabil pe genul ăsta de controversă a mizat încă de la început și Ilya Khrzhanovsky. Acum are 43 de ani, dar arată de 25, cu părul șaten, ondulat și vâlvoi, purtând niște ochelari cu rame groase care te fac să crezi că tocmai a ieșit de la olimpiada de fizică. Costumul negru, cămașa albă descheiată la mai mulți nasturi și perechea de chelsea boots din picioare îți reamintesc că nu ești în fața unui elev care nu a scos niciodată nasul din cărți.

L-am cunoscut la festival, în cadrul unui roundtable pentru jurnaliști, dar o discuție de maximum 15 minute cu încă patru oameni nu e chiar cel mai bun cadru în care să afli mai multe lucruri. Când vine vorba despre controverse, Khrzhanovsky spune că un proiect ca acesta, în care oamenii își joacă propriile roluri pentru atât de multă vreme, ridică foarte multe probleme morale, dar în același timp consideră că filmele lui sunt mai puțin manipulatoare decât filmele „normale”. „Acest loc este între vis și realitate. Este normal, dar nu este normal. Pentru că tu nu te schimbi. Poate că dacă ai fi în Africa ai avea alte discuții și obiceiuri, dar tu, în esență, rămâi neschimbat. E vorba de oameni contemporani care se reprezintă pe ei înșiși într-un platou de filmare care are toate atributele realității. Iar, câteodată, poveștile dictează regulile. Oamenii se adaptează foarte rapid la lucrurile din jur, dar pentru că e vorba de un joc, nu îți e frică. Frica este parte din joc. Te duci acolo pentru că știi că există o limită, ești protejat”, spune regizorul înainte să adauge că în interiorul institutului recreat exista un punct medical unde rezidenții (dacă îi putem numi așa) puteau primi asistență medicală. Întrebat de o jurnalistă dacă exista și consiliere terapeutică pe platou, acesta râde scurt: „Nu, nu era”.

Alături de el, la masa rotundă, se afla co-regizoarea Jekaterina Oertel, una dintre cele mai cunoscute make-up artists din Europa. Aceasta a început prin a coordona departamentul de machiaj, petrecând ore cu actorii, aflându-le poveștile de viață și pregătindu-i pentru filmare. După ce s-a terminat totul, Khrzhanovsky a sunat-o și i-a propus să monteze împreună cele 700 de ore de material. Oertel nu apucă să termine povestea, pentru că regizorul intervine, spunând că fiecare departament are libertate creativă: „Sunt responsabil pentru toți oamenii de pe platou, dar nu sunt eu cel care a creat totul, e o combinație de personalități foarte diferite și puternice. Ce am făcut a fost să pun aceste personalități în situația de a face ceva ce nu au mai făcut niciodată”. Pentru arhitect, asta a însemnat să vină cu peste 40 de propuneri pentru platoul de filmare.

Pentru directorul de imagine Jürgen Jürges (care a fost și premiat cu Ursul de Argint pentru contribuție artistică deosebită), un veteran cu aproape 90 de filme la activ, provocarea a fost să lumineze setul astfel încât să se poată filma în orice moment, fără a avea echipamentul la vedere. Inițial i s-a părut o nebunie și a vrut să paseze proiectul altcuiva, dar pentru că nici un alt operator nu a acceptat, a ajuns să inventeze un sistem propriu de iluminare. De asemenea, regizorul ține să sublinieze aportul creativ al actorilor neprofesioniști, pe care i-a ales în funcție de personalitate. Dacă a făcut vreun training cu ei înainte de filmare? „S-au pregătit toată viața până în momentul acela. Ei înșiși sunt materialul.”

Pe ultima pagină a caietului-program al filmului DAU. Natasha este o transcriere a unui pasaj din caietul lui Vladimir Andreevich Azhippo. Azhippo a fost colonel al KGB și a lucrat în Ministerul de Interne al Ucrainei în anii 60, înainte de a fi numit director al Institutului unde a lucrat Lev Landau. A luat parte la filmările DAU, el fiind agentul KGB care o interoghează și o abuzează pe Natasha în filmul lui Ilya Khrzhanovsky. În 2017, anul în care a murit de atac de cord, a văzut o parte din ce s-a filmat și a luat notițe, făcând comentarii cu privire la psihologia personajelor, așa cum făcuse și pe vremuri în Institut. În caietul său scrie: „Când Natasha e singură, este clar cât de nefericită este. Foarte convingătoare. Agresiunea ei pare să fie o încercare de a-și suplini eșecurile. Scena din închisoare: pentru mine, foarte convingătoare. Cea mai interesantă este schimbarea ei de atitudine. Victima începe să își iubească agresorul”.