Baietii rai de la Hollywood si filmele lor

Un grapefruit in chip de „Shut up!'

In filmul „The Public Enemy” din 1931, regizat de William Wellman, James Cagney ia, la micul dejun (el e inca in pijama), un grapefruit de pe masa si-l striveste de fata partenerei sale (Mae Clarke); scena este ultracelebra, poate fi vazuta si pe YouTube. De ce face Cagney asta? Pai, in primul rind, pentru ca este un „baiat rau' (delincvent juvenil ajuns traficant/gangster etc.) si, ca orice „baiat rau', nu stie multe. In al doilea rind, pentru ca este siciit de comentariile mofluze ale gagicii sale, Kitty, care face ce stie sa faca mai bine o gagica: 1) sa fie geloasa, 2) sa faca reprosuri, 3) sa adu­ca discutia, mereu, in punctul de pornire: „Nu-ma-mai-iubesti!'. Tom (Cagney) este, ca tot omul sculat din somn, intr-o dispozitie proasta – vrea o bauturica de dimineata, iar Kitty ii raspunde: „Nu inainte de micul dejun, dragu­le…' – si ultimul lucru de care are nevoie este sa asculte ciriielile gagica-sii. Dar ea nu-si da seama, sau nu poate rezista tentatiei de a-l birii de dimi­neata. Asa ca lui Tom nu-i mai ramine altceva de facut decit sa ia grepul de pe masa si, bang! – pe mutrita lui Kitty. Trei lucruri nostime aici: 1) inainte ca Tom/Cagney sa puna mina pe grep, el ii da lui Kitty una din cele mai grosolane (dar „creative', totodata!) replici din scenariu: Kitty: „As vrea…' Tom: „Iar incepi cu vrutul asta al tau… Eu as vrea sa fii o fintina de pus dorinte, ca sa leg o galeata de ea si s-o scufund!'; 2) cu doar citeva fractiuni de secunda inainte ca James Cagney sa striveasca grepul de fata ei, Mae Clarke (stiind, din scenariu, ce o asteapta) inchide ochii; 3) dupa ce Cagney se ridica de la masa, exista o taietura de montaj, dupa care ca­mera revine la Mae Clarke – care e uluita de ce i s-a intimplat, ofteaza usor, apoi pune capul pe masa, dind apa la soareci; ei bine, actrita – intre cele doua cadre – a fost remachiata, rujul pe buze e intact, asa ca poate suspina la fel de decorativa ca mai inainte. Ideea unui grep strivit de chipul unei femei li s-a parut producatorilor – pe buna dreptate – foarte cool, dar urmarea a­cestei actiuni (ruj minjit, suc picurind din nasuc etc.) nu mai cadra cu standardele epocii, asa ca s-a renuntat la naturalism.

Ce trebuie stiut despre baietii rai

Cine sint, de fapt, baietii rai si ce vor ei? Ei nu trebuie confundati cu „raii' propriu-zisi – numiti si „the villains' –, carora un erudit intr-ale istoriei Filmului precum William K. Everson (1929-1996) le-a dedicat un studiu epocal intitulat The Bad Guys: A Pictorial History of the Movie Villain, 1964 (exista si un William K. Everson Film History Award, printre premianti numarindu-se nume ca Martin Scorsese sau Peter Bogdanovich). Acesti „rai absoluti' sint mai curind ase­xuati, tenebrosi si demonici, Raul – in ei – fiind o chestiune de destin mai mult decit de dispozitie sau temperament (lista e lunga si, de unde a lasat-o Everson, o putem completa cu personaje malefice precum „Keyser Söze' – din Usual Suspects – sau „Anton Chigurh' – din No Country for Old Men…). Baietii rai pot fi tenebrosi, dar nu sint deloc demonici si, in nici un caz, asexuati; pentru ei, femeile sint un fel de accesoriu-CV – cum sint masinile bengoase si blondele pentru manelisti. Cea mai buna „definitie' a baietilor rai poate fi gasita in trailer-ul filmului Bad Boys (primul din serie, realizat in 1995 de Michael Bay), cind il vedem pe Marcus (Martin Lawrence) trezindu-se dimineata in patul conjugal si pe colegul sau Mike (Will Smith) trezindu-se, si el, in propriul pat – dar dupa o noapte petrecuta cu doua gagici (una e la dus)… De unde putem intelege citeva lucruri:

• Nu e musai ca un „bad boy' sa aiba o viata dezordonata (din p.d.v. sexual), dar e mai cool daca are;
• Nu e musai sa fie „certat cu legea', uneori poate fi chiar cel care o aplica – „certindu-i' (cu citiva pumni bine plasati) pe cei care nu o respecta;
• Nu e musai sa fie doar un baiat rau, chestiile astea functioneaza mai bine in tandem;
• Nu e musai sa fie amindoi rai, unul e suficient pentru ca titlul (sau eticheta) sa fie la plural…

In loc de grapefruit

Uneori, chiar nu e nevoie sa se ajun­ga la un grep strivit pe fata ca sa ne dam seama ce hram poarta „baiatul' res­pectiv. De fapt, baietii acestia nu sint decit extensiile modern-urbane ale Per­so­na­jului Romantic prin excelenta – respec­tiv nemuritorul Heathcliff din La ras­cruce de vanturi. Daca „the villain' este (stra)nepotul unor monstri literari gen Frankenstein sau Dracula, „baiatul rau' este descendentul in linie directa al celui pentru care Cathy (Kitty?) face o pasiune devastatoare: rebelul, renegatul si „raul-din-intimplare' Heath... El nu s-a nascut rau, ci a devenit; faptul ca a luat-o pe aratura (altfel spus, pe cararile umbroase pe care l-a alungat viata) este rezultatul unui sir de circumstante nefericite de care nu el se face vinovat: pur si simplu, „n-a mai fost loc' – pentru el – in lumea bine asezata care seamana cu o cutie de bomboane (vezi Forrest Gump). Rebelul poate sa iubeasca – si atunci, o privire arza­toa­re, o voce grava si o imbratisare barbateasca (vezi Jean Gabin cu Michèle Morgan in clasicul Quai des Brumes, 1938) fac ca „raul' sa fie ceva cit se poate de bun. Mai mult: constiinta faptului ca viata e o iluzie, de care te aperi gasindu-ti repere in alta iluzie (de exemplu, cinematograful sau romanele de doi bani – din care se inspira Jean, interpretat de Gabin), face din personajul acestui „rebel-fara-cauza' un demn mostenitor al unui romantism transplantat – cu ceturi cu tot – in Franta industriala… Patruzeci de ani mai tirziu, in New York-ul cosmaresc al lui Martin Scorsese din Taxi Driver, abia daca mai putem vorbi despre „baiat rau' in cazul lui Travis Bickle – personajul interpretat de Robert De Niro; Bickle a sarit pirleazul in zona aceea fara intoarcere in care revolta devine nebunie curata. Insingurat, neiubit, rumegind ginduri de razbunare – dar nu doar la adresa unui singur individ, ci a unei intregi societati, pe care o vede corupta si dincolo de redemptiune –, Travis Bickle ramine, poa­te, ultima incarnare a rebelului romantic, ajuns nu doar depresiv, ci de-a dreptul paranoic, ca un fel de (caricatura de) Heathcliff fara Cathy si fara tragism, cita vreme soarta lui se varsa in canalul de scurgere al patologicului… Lumea, fireste, s-a schimbat, oamenii sint altii, si singurul „romantism' – pare a spune Scorsese im­preuna cu scenaristul sau, Paul Schrader – va fi devenit aceasta autodistrugere furioasa, sinonima cu Absolutul: in locul Iubirii, Crima; in locul Vietii, Moartea.