Complicata dilema a divortului
Cel mai greu moment din viata mea de mama a fost acela in care i-am spus fetitei mele ca eu si cu tatal ei urmeaza sa divortam. Incercasem sa vizualizez acest moment de multe ori inainte, imi repetasem textul ca si cand m-as fi pregatit pentru un examen important si citisem o multime de articole de psihologie care explicau exact cum trebuie procedat: este bine, pe cat posibil, ca vestea sa fie data de amandoi parintii, copilul trebuie asigurat ca divortul nu are legatura cu el, ca va fi in continuare la fel de iubit de ambii parinti care, chiar daca nu vor mai fi sot si sotie, vor fi tot „mama’ si „tata’, la fel ca pana atunci.
Psihologul Mihai Albu este de parere ca amanarea acestei discutii nu duce la nimic bun. Copiii trebuie sa stie adevarul imediat ce apare aceasta situatie in viata lor. Dupa cum spunea Alfred Adler, primul psiholog care a creat o teorie holista a personalitatii, „copii sunt excelenti observatori, dar foarte prosti interpreti’. In functie de varsta copilului, Mihai Albu recomanda sa apelam la exemple din desene animate (vezi Bambi), din natura sau, daca exista, din familie, prieteni, cunoscuti. „E bine sa subliniem ca nu este ceva rau, este doar ceva diferit, deosebit. De aceea, ceilalti copii (care sunt, de obicei, aceia prin intermediul carora copilul mamei singure afla diferenta) nu inteleg sau nu stiu, pentru ca situatia lor nu e la fel de speciala ca a lui/ei.’
Cu toate astea, reactia fiecarui copil este unica si greu de anticipat, iar atunci cand lacrimile i se aduna in ochi, vocea ii tremura de plans si in privire mai licareste un soi de speranta atunci cand te intreaba daca nu ar putea face ceva sa impiedice aceasta despartire, simti ca lumea se prabuseste si ai face orice ca sa-l vezi din nou fericit. In momentul acela, te intorci inapoi la dilema care te-a sfasiat luni de zile inainte de a lua aceasta hotarare: ce este oare mai bine pentru un copil? Sa creasca alaturi de parintii lui, orice s-ar intampla intre acestia, chiar daca ei nu se mai inteleg si nu mai pot forma un cuplu? E mai bine sa asiste la certuri nesfarsite si violente sau sa traiasca separat, dar mai linistit, numai cu unul dintre parinti?
Pana nu demult, exista parerea conform careia o femeie trebuie sa se „sacrifice’ pentru copiii ei, asta insemnand ca trebuie sa indure orice din partea sotului, numai ca sa le poata asigura copiilor „un mediu normal’, o familie cu o mama si un tata. Multe dintre femeile care au ales sa divorteze s-au lovit de aceasta conceptie, asta ca sa nu mai vorbim de felul in care societatea stigmatiza femeile divortate sau mamele singure.
Din fericire, lucrurile nu mai stau la fel si in ziua de azi. Iata ce spune psihologul Mihai Albu: „Din experienta terapeutica, cuplurile care stau impreuna pentru copii nu produc mare fericire acestora si, in plus, ofera copiilor modelul unui tip de cuplu disfunctional, rece, non-afectiv (in cel mai bun caz, daca nu cumva apar violente fizice si verbale) pe care acestia, foarte posibil, il vor copia in viitoarele lor cupluri’.
In plus, modelele masculine si feminine de care au nevoie copiii pot fi luate nu neaparat din familie, ci si din afara ei sau din famila extinsa (unchi/matusi, bunici sau alte persoane reprezentative in viata copilului).
Panica si usurare
In prima mea seara de mama singura, cand m-am mutat intr-un apartament, dupa divort, doar eu si copiii, am simtit un sentiment de usurare, dar si unul de panica. Usurare pentru ca reusisem sa aduc lucrurile pe un fagas cat de cat linistit, dupa o lunga perioada de zbucium si nesiguranta. Pentru ca ma uitam in jur si ma minunam ca am reusit, de una singura, sa duc la bun sfarsit renovarea unei case. Pentru ca incercam sa-mi imaginez viitorul in culori vii. Pentru ca in casa era multa lumina si simteam ca lumina asta avea sa-mi vindece multe rani. In acelasi timp, simteam cum ma cuprinde un soi de panica: daca avea sa ni se intample ceva rau, cine avea sa ne ajute? Daca amandoi copiii vor face febra in miez de noapte, cum ma voi descurca cu ei? Cum vor arata vacantele noastre, dar sarbatorile, adica exact acele momente in care sentimentul de „familie’ e mai puternic ca oricand? Daca mi se vor arde toate becurile din casa, cine ma va ajuta sa le schimb? (Culmea este ca asta chiar mi s-a intamplat, dupa cateva zile, si nu e o catastrofa chiar asa de mare…)
Ca sa ma linistesc, am incercat sa ma gandesc la prietenele mele mame singure si mi-am dat seama ca se descurca foarte bine. Andra are 34 de ani si a divortat atunci cand fetita ei avea mai putin de 2 ani, iar Corina si-a pierdut sotul din pricina unei boli necrutatoare acum cativa ani, fetita ei fiind la fel de mica atunci cand s-a intamplat tragicul eveniment. De atunci, fiecare dintre ele practica un slalom nesfarsit intre casa, birou, gradinita, scoala, cursuri de inot sau balet si parc, dar cumva reusesc sa le faca pe toate si sa arate si super-stylish, pe deasupra.
Page: 1 2