Aproape iubiri

Am cunoscut-o in vara lui 90, cand aveam 21 de ani, cand nu stiam daca sa fiu fericit sau distrus, cand pe de o parte mi se parea ca viata abia incepe (intrasem la Litere dupa ce picasem de trei ori la rand), iar pe de alta aveam impresia ca nimic nu mai are vreun rost (fata pe care o iubeam din liceu ma parasise din nou), si cand la nodul asta de motive se mai adaugau si altele, iar peste toate era atmosfera de libertate, speranta, disperare si ingrijorare, acel amestec pe care n-are cum sa-l inteleaga cineva care n-a apucat Romania de dupa revolutie sau ce-o fi fost intamplarea din decembrie urmata de mineriade.

Intr-o seara de la sfarsitul lui august eram in Costinesti, la Ring, pe vremea aia inca locuiam in Constanta si, din cand in cand, plecam catre sud cu verisoara mea, cu sotul ei si fata lor de aproape cinci ani (Dida e cu unsprezece ani mai mare ca mine, Gili are noua ani mai mult decat ea), dadeam cate o tura cu masina, presupun ca ma luau cu ei fiindca, fara sa-si dea seama, incercau sa se agate de tinerete, asa cum i se intampla oricarui om care se asaza la casa lui, iar dupa o vreme i se face dor de cine fusese nu cu mult timp in urma.

Costinestiul era ce e azi Vama Veche, cea mai cool statiune conformista sau invers, toata lumea spunea ca nu mai e ce fusese odata. Ma intorceam de la bar, imi luasem al doilea whisky, nu voiam decat sa fiu eu singur cu mine, nu aveam nici un chef sa ma amestec cu studentii care executau entuziast programul de dans, si atunci am zarit-o, se strecura prin multimea de capete si coate care saltau, nu era numai foarte frumoasa, ci altfel, nu parea de acolo, era din alt film, avea un fel de gravitate, nu chiar tristete, mai degraba un val foarte fin de asprime pe chip. Semana cu Jodie Foster sau cu Greta Garbo in As You Desire Me, doar ca, bineinteles, n-avea sprancenele atat de pensate.

Pe urma, vreo ora, nu mi-am mai dezlipit privirea de ea, n-am facut altceva decat sa o caut din ochi, sa ma simt multumit daca apucam sa-i intrevad cate o suvita in clipitul orgii de lumini, dincolo de umeri, cozi de cal si maini ridicate in aer, de fapt doar o zaream cand si cand, si la un moment dat n-am mai vazut-o vreo jumatate de ora, am intrat in panica, am crezut ca am pierdut-o definitiv, cu toate ca nu aveam ce sa pierd. Cand a aparut iar, avea peste tricou un pulovar foarte subtire, deschis, bleu, cred ca bleu era pulovarul, daca nu cumva il confund cu irisii ei, m-am ridicat si am inceput sa ma prostesc cu Adina, si, da, stiu ca o sa va ganditi ca m-am folosit de copil, dar era singurul meu atu, n-aveam nici o sansa sa-i atrag atentia altfel, stiam ca se uita la mine. A urmat un slow, mi-am condus nepoata inapoi la parinti si numai eu stiu cu ce nod in gat m-am dus iar pe ring si am invitat-o pe Garbo la dans – mereu fusesem timid si asa am ramas, mi se par penibile momentele cand incerci chiar si sa schimbi doua vorbe cu cineva vag cunoscut.

Iulia, asa o chema, si nu era vedeta decat pentru mine, de fapt era neobisnuit de obisnuita, tocmai terminase Automatica, se nascuse spre sfarsitul lui iulie, mi-a spus asta mai tarziu, cand stateam pe o banca, am ramas aproape toata noaptea acolo, Ringul se inchisese, n-aveam cum sa mergem la ea, era cazata cu o prietena intr-o casuta de lemn. „Si daca te nasteai in august, te-ar fi chemat Augusta?' „Da', am ras amandoi, e singurul fragment de dialog pe care mi-l aduc aminte asa cum a fost, ne-am povestit toata noaptea vietile, ne-am sarutat si am ras de fiecare data dupa aceea, ne uitam la luna razand, era luna plina, pe ea dadea Iulia vina ca, in loc sa doarma, ramasese cu mine.

Radeam si fredonam ironic „Ah La Luna La Luna', hitul era in voga, ne innebunise DJ-ul toata seara cu Belinda Carlisle, pe care o pusese din trei in trei melodii. Nu-mi dau seama daca eram fericit, flatat sau indragostit, dar, daca m-ar fi intrebat cineva atunci, as fi spus ca toate trei la un loc. Incercam deja sa-mi imaginez viitorul cu ea, avea sa plece a doua zi la Bucuresti, si eu abia peste o luna, cand incepeam facultatea, imi spunea mereu ca o sa mai vedem ce-o sa fie, sa trec mai intai de prima sesiune, poate ca pana atunci o s-o uit. Cate o fractiune de secunda mi se parea ca ma priveste usor amuzata, ca pe o curiozitate, un animal de la zoo, insa impresia disparea la fel de repede cum aparuse, altadata ii cobora iar pe fata pacla de asprime sau de ingrijorare sau de tristete.

Spre dimineata s-a facut frig, am plecat de pe banca, ne-am adapostit in holul hotelului Triumf inca o ora, pana la primul meu tren spre Constanta. N-am mai ras, mai mult am tacut, Iulia statea sprijinita de mine si tot ce tin minte din ora aia e disperarea de sala de asteptare si oboseala, gresia pustie si murdara si vantul care batea dincolo de geamurile mari in intunericul care parca nu voia sa se mai ridice. In zori m-a condus la gara si am plecat.
 

Nu stiu daca am mai sunat-o vreodata pana in toamna, mi se parea ca trecusera o mie de ani, ne-am dat intalnire intr-o seara la Universitate si am mers in barul hotelului Negoiu la o cafea. Speram sa o vad mereu de atunci inainte, o luam cumva de la capat, mai retinuti, nu ne mai desparteau cei doua sute de kilometri, voiam sa ma plimb cu ea de mana, sa facem dragoste, sa mergem la film si in parcuri, sa o simt lipita de mine, tandra sau trista sau pierduta in ganduri sau toate trei la un loc, asa cum fusese in holul hotelului dimineata.

Numai ca pentru ea era altfel, trecea prin starea prin care treci cand se termina facultatea si nu stii incotro s-o apuci, inca din vara imi spusese ca jumatate dintre colegii ei plecasera deja in America, iar acum ramasesera in tara doar ea si inca vreo doi. O chema toata gasca, nu luase vreo hotarare, n-ar fi plecat, doar ca aici ii era foarte clar ca n-are ce face. As fi vrut sa pot s-o conving, stateam fata in fata pe fotoliile cu plusul mancat, in fum, nici unul dintre noi nu fuma, din cand in cand spuneam „Ah, La Luna, La Luna' si zambeam doar cu putin mai stins ca in august. Apoi am iesit in noapte, in frig, era o burnita subtire, si am condus-o acasa, undeva in Rahova, la un colt ne-am sarutat pentru ultima oara. De atunci am mai vazut-o o singura data, dar nu sunt sigur de asta, s-ar putea sa fie doar o falsa amintire ca ne-am intersectat pentru cateva secunde la metrou in Piata Unirii, oricum n-am mai cautat-o dupa prima mea sesiune. Iar pe urma, nu stiu cum, am uitat-o de tot.

Dintre toate iubitele mele, de cativa ani sau doar de o noapte, ori dintre toate posibilele iubite numai pe Iulia am uitat-o, numai la ea nu m-am gandit din cand in cand, nici cu nostalgie, nici cu tristete, nici macar cu indiferenta acelui n-a fost sa fie. Pana cand, acum vreo trei ani, am vazut la televizor un film despre computeristii romani din America si mi-a aparut brusc in minte inclinindu-si capul usor, gandindu-se daca sa plece, atunci mi-a rasunat iar in urechi „Ah, La Luna, La Luna' si am asteptat pana la final cu sufletul la gura, pregatindu-ma s-o vad in fiecare cadru care urma. Insa Iulia nu era acolo, nu aparea in reportaj, poate ca de fapt nici nu plecase, poate ca in toti acesti douazeci si ceva de ani a fost pe undeva pe aproape, prin Bucuresti, numai in mintea mea nu.

Si abia atunci m-am intrebat daca am iubit-o intr-adevar, stiam ca ma gindisem la ea, stiam ca au fost zile cand numai pe ea o vedeam oriunde as fi intors privirea si n-am inteles de ce am uitat-o, de ce n-a mai existat ani la rand pentru mine. Si nici acum nu stiu, nu ma intereseaza daca a fost indragostita de mine, poate ca pentru ea am fost doar un baiat cu care a vorbit intr-o seara cand avea nevoie sa stea cineva s-o asculte, poate am fost un inceput de iubire, poate o confirmare a puterii ei de seductie, nu asta conteaza, ci daca din partea mea a fost sau n-a fost, daca am iubit-o sau nu si, daca da, cum a fost posibil s-o uit.

Insa poate ca nu exista numai iubiri, de o noapte, de trei ani, de o viata, poate ca nu exista numai iubiri implinite sau niciodata impartasite, iubiri tragice sau, vorba lui Kundera, caraghioase, poate ca nu exista numai iubire si restul – ceva ce cade in afara ei si s-ar putea numi oricum altcumva: aventura, friends with benefits, curiozitate, whatever. Poate ca exista si un fel de no mans land, o zona de frontiera atat de subtire incat nu are dimensiuni, o muchie ascutita de aproape-iubire, care nu se confunda nici cu dragostea superficiala, focul de paie care se stinge dupa cateva seri, nici cu iluzia iubirii, acea Fata Morgana care te face sa-ti inchipui ca iubesti, ca sa realizezi mai apoi ca n-a fost vorba nici pe departe de asta.

Si poate ca tocmai asa ceva mi s-a intamplat mie cu ea, poate ca am cazut pe un astfel de tais fara dimensiune si din cauza asta mintea mea n-a putut sa-l perceapa, de-aia a disparut atata vreme Iulia dintre amintirile mele, pentru ca memoria mea n-a avut cum sa o vada, cum sa inteleaga ceva ce nu intra in nici una dintre categoriile cunoscute.

T. O. Bobe este poet si prozator, autorul volumelor Darul lui Mos Craciun', Cum mi-am petrecut vacanta de vara', Centrifuga' si Contorsionista'.

Foto: Guliver
 

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK