Andrei Gheorghe – omul care s-a jucat cu limitele (de Cristina Stănciulescu)

Când m-am trezit, soțul meu mi-a zis înainte de ”bună dimineața”: „a murit Gheorghe.”

„Care Gheorghe'- am întrebat eu, deși știam un singur Gheorghe și mă temeam să nu fie acela. „Andrei'– mi-a răspuns el și eu am tăcut.
Moare încă un om de presă, încă un spirit care nu ne-a lăsat indiferenți. L-am cunoscut, na, ca tot omul din presă, pe Andrei Gheorghe. I-am cunoscut și bunele și relele. M-a fascinat în primă instanță când l-am ascultat la Radio Sky Constanța, pe când eram acolo în vacanță la mare, prin anii 90.

Mă trezeam dimineață numai să-l ascult, mă fascina și mi se părea cumva că facem parte din aceeași ligă, a celor care iubesc radioul. Lucram pe vremea aceea la Radio Total și mă mândream cu o emisiune pe care o realizam împreună cu Bogdan Nicolescu: 'Flirt nocturn„ se numea. O făceam în direct pe la miezul nopții…

Ne jucam cu ideea de cupluri, puneam oameni împreună, vorbeau, discutam tot felul de chestii, am făcut și un club… Era o emisiune grea, de care mă simțeam legată și care ne ieșea…

Am ținut să-i spun și lui Andrei asta și am intrat în direct chiar, acolo, la mare, în vacanță. Era un subiect de discuție acolo la radio despre imposibilitatea de a face o emisiune în care oamenii să se cunoască, să devină perechi, etc. Și eu am intrat și i-am spus că eu fac deja emisiunea asta la Radio Total în București. A râs și mi-a spus că nu crede…

A venit apoi în București, chiar la Radio Total, dar nu a stat, ci a plecat spre PRO FM unde a făcut istorie.

L-am întâlnit apoi din postura de redactor șef la VIVA și am făcut câteva interviuri cu el și câteva ședințe foto. M-a fascinat, ca pe toată lumea. Vedeam în el ceva ce mi se părea că nu are nimeni. Și nu avea nimeni din cei pe care îi cunoșteam.

Avea un fel de a provoca limitele, mergea mereu pe marginea prăpastiei, se juca mult cu riscul, nu știu cât de mult și-l asuma, dar de făcut o făcea… Provoca oameni, destine, idei. Uneori îi ieșea, alteori, nu. Spiritul lui era viu, cum îi plăcea să spună și cerea mereu de la alții să fie ca el, să fie liberi.

Libertatea lui nu era mereu acceptată sau înțeleasă, pentru că el nu spunea numai adevărul acela care durea, ci ținea chiar să-l smulgă ca pe un pai din ochii oamenilor.

Câteodată judeca lucrurile costructiv, alteori autodistructiv.

Ce e clar, e că a lăsat un loc gol, că se simte lipsa lui, că fără el radioul nu mai e liber.

Putea trăi mai mult, dar cred că a făcut și cu viața ceea a făcut cu toate: a provocat-o până la limita ei.